Republica Democratică Moldovenească de la Independență la Unirea cu România

Republica Democratică Moldovenească a fost înfiinţată la 2 decembrie 1917 pe teritoriul Basarabiei, prin proclamaţia Sfatului Ţării. Proclamarea Republicii Democratice Moldovenești s-a făcut în condiţiile revoluţiei ruse din 1917. În vechiul Imperiu Rus, Basarabia constituia  punctul cel mai îndepărtat față de centru. În momentul revoluției, remniscențele istorice ale acestei regiuni au adus la reînnoirea vechilor sale legături cu Moldova și i-au readus  în memorie autonomia politică de care s-a bucurat ăn prima perioadă a anexării sale la Rusia. Iniţial Republica Democratică Moldovenească  a fost declarată parte a unei viitoare Rusii federale, dar la 24 ianuarie 1918 şi-a proclamat independenţa. În condiţiile anarhiei existentă datorită revoluţiei ruse, conducătorii Republicii Democratice Moldovenești (Ion Inculeţ, Nicolae Codreanu, Ion Pelivan, Nicolae Sacară) au cerut sprijin pentru restabilirea ordinii de la generalul rus Scerbacev, comandantul armatei ruse de pe frontul românesc. Cum acesta nu avea ostaşi disponibili, armata rusă fiind şi ea în stare de anarhie la acea vreme, a înaintat cererea respectivă aliaţilor români. Ca urmare a acestei cereri, în ianuarie 1918 armata română a intrat în Basarabia.

Pînă la urmă bolşevicii au fost nevoiţi să părăsească Basarabia. La 13 ianuarie 1918 armata română a intrat în Chişinău. Evenimentul care a marcat hotărîtor evoluţia politică a spaţiului dintre Prut şi Nistru în primele luni ale anului 1918 a fost proclamarea independenţei Ucrainei. Ca urmare a acestui fapt, la 22 ianuarie 1918 Sfatul Ţării s-a văzut nevoit să voteze independenţa Republicii Democratice Moldovenești în unanimitate, publicată - în mod simbolic - la 24 ianuarie 1918.
Mișcarea națională din Basarabia a trecut  prin următoarele faze:
1)     La 25 Octombrie 1917 congresul ostașilor moldoveni, compus din 989 delegați (ofițeri și soldați), proclamă autonomia teritorială politică a Basarabiei, motivând acest act  prin considerațiunile de cultură națională propie, trecutul istoric al Basarabiei și principiul libertății poporelor de adispune de soarta lor. La 21 noiembrie 1917 se întrunește parlamentul revoluționar al basarabiei sub denumirea de ,,Sfatul Țării,,
2)      La  2 decembrie 1917 Sfatul Țării proclamă Basarabia  republică Moldovenească democratică, legată cu Rusia ca stat federativ și alege un organ executiv, Consiliul Directorilor Generali. În urma  dezordinelor și anarhiei, ce începea să se răsândească pe pământul provinciei, precum și a cererii de ajutor militar, adresate guvernului român  de către directori, în Basarabia intră la 13 ianuarie 1918 armata română. Ea nu are ca scop, decât restabilirea ordinei sociale și asigurarea aprovizionării armatelor române. Basarabia forma atunci dosul armatelor române și ruse ce luau parte la războiul mondial.

3)      La 24 ianuarie 1918 Sfatul Țării  proclamă Basarabia republică independentă. Legătura cu Rusia era ruptă de mult grație faptului obiectiv că între rusia și Basarabia se afla Ucraina independentă. În afara de aceasta a făcut progres și conștiința națională. Populația a început să înțeleagă că trecutul Basarabiei îi indică alt loc, decât în compunerea rusiei, fie unitară, fie federală.

4)      La 27 martie 1918, se realizează unirea Basarabiei cu România. Sfatul Țării  pune unele condițiuni cu privire la regimul politic, social și administrativ, ce trebuie să fie păstrat în această provincie după unire.
Proclamarea independenţei Basarabiei trebuie privită ca o concluzie logică a faptului că Ucraina a tăiat din punct de vedere geografic orice punţi de legătură ale Basarabiei cu Rusia, Abia de acum încolo, după proclamarea independenţei, mişcarea naţională basarabeană intră în faza sa ,,unionistă”: problema unirii  cu România  se va pune în mod hotărît în paginile ,,Cuvîntului Moldovenesc”, iar revista ,,Ardealul”, editată de către ardeleanul Onisifor Ghibu, se va denumi ,,România Nouă”. O serie de deputaţi ai Blocului Moldovenesc şi ai Fraţiunii Ţărăneşti, între care s-au evidenţiat Ion Pelivan, Pan Halipa, Ion Inculet, Daniel Ciugureanu, Ion Buzdugan, ş.a., a început o intensă activitate de negociere a viitoarei uniri politice cu România  la Iaşi şi la Bucureşti şi, totodată, o muncă de convingere a restului deputaţilor Sfatului Ţării, astfel încît unirea să nu pară a fi o simplă anexare din partea România , care avea trupe militare în Basarabia, ci o unire liber consimţită  de populaţie prin votul reprezentanţilor ei din Sfatul Ţării.
La 22 februarie 1918 au început intense tratative germano-române asupra unirii Basarabiei cu România , la care au fost invitaţi I. Inculet şi D. Ciugureanu, iar vizitele celorlalţi fruntaşi basarabeni la Iaşi s-au înmulţit la începutul anului 1918. Subiectul lor, şi anume, aspectele viitoarei uniri au fost amplu dezbătute cu oficialii români şi cu reprezentanţii Antantei. În fine, ultima piedică în calea înfăptuirii unirii, legată de venirea guvernului Alexandru Marghiloman în fruntea ţării, a dispărut după ce reprezentanţii diplomatici ai Antantei au dat asigurări liderilor basarabeni că aprobă Unirea chiar şi cu un guvern conservator la putere în România .

La 27 martie 1918, în prezenţa  reprezentanţilor cabinetului român, a înceaput sedinţa istorică a Sfatului Ţării prezidată de Ion Inculeţ. Declaraţia Blocului Mold, constituind Rezoluţia de unire a Basarabiei cu România  a fost votată cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă şi 36 abţineri, în absenţa a 13 deputaţi. Unirea, a constituit un act istoric, o necesitate a momentului, şi a fost realizată de către reprezentanţii boerimii naţionale, de către Partidul Naţional Moldovenesc, de către toate elitele Basarabiei şi de către clasa politică din România ; toate au folosit în acest scop revoluţia rusă drept pretext, iar Sfatul Ţării drept instrument de realizare. Iar tratatul de la Paris (1920) va confirma unirea Basarabiei cu România .

Read more »

Reformele administrative și judiciare din Basarabia.

7 octombrie 1857 – Adunarea ad-hoc a Moldovei, Mihail Kogalniceanu

În dată de 29 februarie 1828 va fi promulgat noul statut al administrări Basarabiei, prin care era desființat Consiliul Suprem, acesta fiind înlocuit de un consiliu provincial. În același timp erau introduse în provincia( pînă atunci autonomă) reglementările legislative valabile în toate guberniile rusești. Anul 1828 pune începutul altei etape de administrare a Basarabiei. A fost adoptată şi publicată “Legiunea relativă la administrarea Basarabiei”. În articolele introductive ale noii Legi exista o dispoziţie importantă, conform căreia, asupra provinciei se extindea legislaţia rusă de administrare. Prin această dispoziţie se introduce în Basarabia organizarea administrativă rusă. Basarabia devine o provincie a ţinutului Novorosia, administraţia căreia era formată din următoarele instituţii:
- Sfatul oblastei;
- Direcţia oblastei;
- Palatul Haznalei;
- Tribunalul Corecţional;
- Tribunalul Civil;
- Tribunalul Conştiinţei.
Între aceste instituţii de reprezentare erau independente una faţă de alta şi toate se supuneau Sovietului Suprem al Guberniei. Totodată au fost formate instituţii care erau subordonate

direct ministerelor: Direcţia poştelor; Direcţia Carantinelor; Direcţia Vămilor; Direcţia Lacurilor. În ţinut au fost instituite tribunale şi introduşi noi funcţionari: administratul financiar, procurorul judeţean, medicul.
Direcţia orăşenească se ocupa de chestiuni judecătoreşti, poliţieneşti şi gospodăreşti. Referitor la instituţiile noi introduse în Basarabia, în lege se menţiona că ele trebuie să se conducă de dispoziţiile comune ale imperiului. Între ministerele imperiului şi direcţiile noi formate în Basarabia s-au stabilit relaţii de autoritate ierarhică şi de control. Se întâmpla, de asemenea, ca unele legi ruseşti să nu fie extinse şi în Basarabia, cum a fost cazul legilor în privinţa Direcţiunii oblastiei din 1837, 1845 şi 1852, ceea ce mai marca încă o urmă de autonomie. Numai în 1854 s-a aplicat aici legea generală despre

Direcţiunile guberniale, însă cu păstrarea Sfatului oblastiei şi cu introducerea în compunerea lui a unui viceguvernator. Viceguvernatorul, aflat în funcţiune, a fost numit preşedintele Palatului Finanţelor şi a intrat şi el în compunerea Sfatului oblastiei.
Desfiinţarea şerbiei a condiţionat şi schimbări radicale în organizarea administrativă a Imperiului Rus. În acest scop a fost introdus sistemul zemstvelor. Şi daca zemsvta , prin concepţia sa trebuia să devină un organ de stat,apoi în virtuţia concepţiilor conservatoare ale societăţii ruse, ea sa transformat întrun simplu organ local cu atribuţii pur gospodăreşti. Instituţia zemstvelor a fost introdusă în 1864 în Rusia, iar în 1870 şi în Basarabia. Exploatarea națională a moldovenilor s-a întețit odată cu Unirea principatelor la 1859-1862, în mare parte de teamă legitimă că evenimentul contribuia la manifestarea aspiraților românilor basarabeni spre unire cu frații lor de la vest de prut. Anume de aceea autoritățile țariste ,, au luat măsurile corespunzătoare,,. Au contribuit la populaţiei şi distrugerea stării sociale a sistemelor de aliniere . Toate aceste reforme, cea mai importantă pentru subiectul tratat aici a fost fără a se pune întrebarea instituirea zemstvelor (1869-1870) .
Este bine cunoscut faptul că Rusia era un stat absolutist fără Parlament şi autonomie regională . Cu toate acestea, introducerea de zemstvelor a fost o concesie făcute de absolutismul tot mai accentuat spre constitutionalitate şi autonomie cum era şi ukazul de împroprietărire a clăcaşilor. Prin legea sus-menţionată, ţarul Alexandru II prevedea crearea şi introducerea,autonomiei comunale,judeţene şi provinciale. Fiecare gubernie avea dreptul sa-şi aleaga zemstva sa, din nobili, negustori şi ţărani.

Congresul de la Berlin

Din 1871 Basarabia pierde totalmente caracterul de provincie privilegiată devenind o simplă gubernie rusească, conducînduse în întregime de legile Rusiei. 1/13 iunie 1878 Congresul de pace de la Berlin ministrul de externe al Romaniei ,, Credem că, după dreptate, nici o parte a teritoriului ei actual nu trebuie sa fie dislipită de România. Reînapoierea unei părți din Basarabia către principatul Moldovei, prin tratatul de la 1856, a fost un act de dreptate din partea Europei. Căci trunchierea de la 1812 nu putea să se îndreptățească nici prin faptul, nici prin dreptul de cucerire. La 1812 basarabia făcea parte dintr-un principat a cărui autonomie fusese solemn mărturisită de toate tratatele ce se încheiaseră mai înainte între Imperiul rus și Imperiul Otoman. În 1889 judecătoriile de pace au fost suprimate în locul lor infiinţînduse institutul “conducătorilor de zemstvă”,care îndeplineau funcţii şi administrative şi judiciare.Scopul acestei reforme a fost de a elimina orice obicei românesc din Basarabia. Vechiul sistem de recruţi, cînd cetăţenii nu erau obligaţi fiecare personal sa satisfacă serviciu militar a fost, a fost înlocuit cu serviciu militar obligatoriu (de 6-7 ani). Proclamarea independenței României la 9 mai 1877 a fost salutată cu bucurie și în Basarabia.

Războiul din 1877-1878 a fost un minunat prilej pentru frații din cele două maluri ale Prutului de a se vedea

În cadrul armatei române au luptat moldoveni din sudul basarabiei. Așa că, la Grivița, la Plevna, la Rahova s-au întîlnit fraţii între ei. Profitând de război, basarabenii au venit mai ușor în Romania și invers. Acest lucru îl afirmă și Dimitrie Moruzii în cartea sa, ,, că războiul din 1877-1878 a fost un minunat prilej pentru frații din cele două maluri ale Prutului de a se vedea.
Astfel, procedura juridică devine publică şi orală era înfiinţată judecătoria de gradul doi-instanţa judiciară superioară,care este subordonată Curţii de la Odesa. În acelaş timp este restrîns şi mai mult arealul de activitate a legislaţiei moldoveneşti, procesele judiciare urmau să se efectuieze doar în limba rusă. Pentru unele chestiuni trebuiau cerute aprobări guvernatorului sau ministrului de interne, pentru altele prevăzându-se posibilitatea contestaţiei din partea guvernului.
Neajunsurile zemstvei erau: baza socială foarte redusă, cu ignorarea elementelor mai puţin avute ale societăţii, dezinteresarea prin urmare a ţărănimii de problemele administraţiei locale, mijloacele limitate ale zemstvelor, un sistem permanent de neîncredere a guvernului faţă de instituţiile zemstviale, accentuat prin ideea că zemstva era un element eterogen, impropriu absolutismului, şi atrăgea inevitabil după sine necesitatea inaugurării sistemului parlamentar. O lege democratică a zemstvelor va fi dată abia în 1917, dar atunci era prea târziu. După reîncorporarea în 1878 a sud-vestului Basarabiei la Rusia, trebuie consemnat că în acea regiune s-au conservat instituţiile judeţene moştenite de la statul român: consiliile judeţene şi comitetele permanente, schimbându-li-se doar numele.

Read more »

Regimul politic și administrativ din Basarabia.

În 1812 pentru ţarism principalul scop îl reprezenta menţinerea stării de lucruri existente pentru că Imperiul avea nevoie de o imagine favorabilă în exterior. În 1812 ţarismul era conştient de necesitatea creării în opinia publică înternaţională a imaginei unei Rusiei eliberatoare de aceea politica de deznaţionalizare avea un caracter cît se poate de subtil. Autonomia formată avea scopul să calmeze pentru un moment spiritele. Datorită abilității diplomatice și militare a lui Kutuzov, rușii au încheiat cu bine războiul cu Turcia din 1806-1812.
Dacă retragerea din principate ar fi întârziat o lună în cursul invaziilor napoleoniene, ar fi fost siliți poate să cedeze Basarabia, deoarece în 1812 cea mai imperioasă necesitate pentru ei era aceea de a strânge o cât mai puternică forță de rezistență împotriva francezilor. tratatul de la București permitea

rusiei să păstreze fâșia de pământ dintre Prut și Nistru ca o dovadă a reușitelor sale. Aflându-se la marginea Imperiului, la confluenţa economică şi cu Austria şi Poarta, autorităţile ţariste au desfăşurat, la început, cel puţin, o politică moderată, respectând specificul etnic al provinciei, limba, tradiţiile şi obiceiurile locale, drepturile şi privilegiile stărilor sociale. Ţarismul rus vedea în Basarabia : un cap de pod pentru viitoarele cuceriri în Balcani, - o etapă de tranziţie în înaintarea ţarismului. Principalele direcţii de activitate erau :
a) introducerea administraţiei guberniale;
b) introducerea legislaţiei ruse( dar nu direct);
c) introducerea sistemului finaciar rus. Basarabiei i s-a acordat titlul de oblastie, fiindu-i respectat caracterul etnic, de asemenea, a fost păstrată împărţirea administrativă anterioară anexării în cele 12 ţinuturi, сu ocoalele corespunzătoare. Mai mult chiar, structura administraţiei moldovene a fost introdusă şi în teritoriul fostelor raiale turceşti, anexate şi ele.
Conducerea provinciei a fost încredinţată unui guvern provizoriu. În fruntea administraţiei fusese pus, pentru o vreme, Scarlat Sturdza, boier moldovean care intrase în serviciul Rusiei, obţinând gradul de general, precum şi boierul Matei Crupenschi. În timpul mandatului lui Sturdza a fost întocmită un cod mai precis privind formarea oblastiei Basarabiei, cod publicat oficial in februarie 1813. În acest document era descrisă și o nouă împărțire a ținuturilor din ,, Basarabia și în Moldova de pe malul stâng al Prutului,, .
Guvernul provizoriu era format din două departamente:
1) pe probleme legislative, religioase, poliţieneşti, a învăţământului;
2) pe probleme de statistică, venituri, vămi comerţ, industrie.
În fruntea administraţie civile a provinciei era în primul an Scarlat Sturza, primul care deşi a guvernat nominal s-a menţinut la putere un an, este inlăturat pe motive de boală cică şi înlocuit cu Harting, adversarul autonomiei Basarab ce milita pentru restrângerea libertăţilor şi înlăturarea vechilor legi şi obiceiuri. În 1813, după moartea lui Scarlat Sturdza, generalul I.M. Harting a devenit și guvernator civil, care chiar din primele zile s-a străduit să înlăture boierii moldoveni de la conducerea administrativă a Basarabiei, ținând să transforme provincia într-o obișnuită gubernie de tip rusesc.
Dar în scurt timp este înlocuit cu guvernatorul Ecaterinoslavolui, grecul Caragheorghe. Administraţia civilă fusese supusă autorităţii guvernatorului general militar, cu reşedinţa la Tighina şi, apoi, la Chişinău, după ce, prin ucazul din 1818, oraşului i se acordase rangul de capitală.
Ispravnicii ţinuturilor erau numiţi de guvernator din rândul boierilor credincioşi noii stăpâniri. Exista şi un sfat obştesc alcătuit din boierii locali. Gubernatorul avea în subordinea sa ispravnicii (în ţinuturi) care la rândul lor aveau în subordine vornici în sate şi ocolaşi în ocoale. Ispravnicii aveau funcţii administrative şi judecătoreşti. La 2 februarie 1813 este emisă legea cu privire la instituţia a 2 departamente de stat şi a Adunării Generale. Departamentele aveau câte 3 colegii/ secţii:
I- pentru afaceri judiciare şi consta din 4 consilieri promovaţi din rândul moşierilor locali.
II- pentru cercetări şi cauze penale—4 consilieri din acre 3 moşieri locali si un ofiţer rus.
III - administrarea poliţiei municipale şi provinciale condusă de un ofiţer rus. În 1816 se creează şi un departament al administraţiei publice locale şi centrale care era pus să se subordoneze direct administraţiei ruse. În 1818 la cerinţa Ţarului se crease o comisie care au alcătuit ,,Aşezământul Obrozovaniei Oblastei Basarabia’’ promulgat la Chişinău de către ţar exprimase, de asemenea, intenţia de a se respecta autonomia provinciei şi guvernarea aceşteia_în conformitate_cu obiceiurile vechi.
Constituția din 1818 era o încercare curajoasă și idealistă de a păstra caracteristicele de bază ale structurilor sociale și politice românești în cadrul sistemului rusesc și constituie un exemplu interesant pentru experimentele federaliste ale țarului Alexandru. Codul menținea majoritatea instituțiilor româneși și introducea un control mai riguros al rușilor asupra conducerii locale. Erau tratate aici foarte pe larg la toate nivelurile activității administrative din provincie, de la hotărnicii pînă la definirea drepturilor de bază ale locuitorilor; era un ultim efort al rușilor de a sincroniza instituțiile sociale și politice românești cu structura administrativă a imperiului. În ceea ce-l privește pe țar, structura federalistă îi oferea o soluție satisfăcătoare la problemele de administrație internă ale rusiei. responsabilitatea locală însemna mai pușin personal și mai puțini bani ceruți de la capitală și, în același timp, satisfăcea cererilor liderilor locali. Regulamentul din 1818 a ilustrat foarte bine reacția guvernului central la expansiune, însă nu a ținut seama de experiența unui întreg deceniu.
Aşezământul din 1818 a fost un adevărat statut fundamental, larg şi liberal, care situa Basarabia (în cuprinsul Imperiului) alături de Polonia, Finlanda şi Georgia, care primiseră reglementări similare. El era scris în două limbi: româna şi rusa. Conform aşezământului puterea executivă era în mâna Obştenescului General - Gubernator, Dreptatea Oblastei Basarabiei era în mâna Obştenescului General - Gubernator de Podolia, iar capitala devenea Chişinăul. Sfatul oblastei era alcătuit din preşedinte + 4 membri + 6 deputaţi. Preşedintele era marele Nacialnic al Oblastei - Obştenescului General - Gubernator de Podolia. Membrii erau: Gubernatorul politicesc, Vicegubernatorul, preşedintele judecătoriei criminale şi politiceşti. Deputaţii erau aleşi pe 3 ani de către nobilime şi întăriţi de Gubernatorul General Obştesc.
Gubernatorul militar era îngrădit de Sfatul Oblastei. In postul de guvernator militar al Basarabiei, generalul Bahmatiev, înlocuit pentru corupţie, i-au urmat generalii Inzov, iar apoi, cu începere din 1823, prinţul Voronţov, fost guvernator militar al Odessei. Înaltul sfat vota legi şi se ocupa de judecată. Aşezământul diviza Basarabia în 6 judeţe. Fiecare ţinut avea câte un judecător, un căpitan ispravnic şi 4 comisari, iar locuitorii erau împărţiţi în 9 clase: 1)partea duhovnicească, 2)marea nobilime, 3) boiernaşii, 4) mazilii, 5) ruptaşii 6) negustori şi târgoveţi, 7)ţărani, 8)ţigani, 9) jidovii. Dar moartea ţarului Alexandru I a pus capăt „erei liberale" în istoria Basarabiei.
Sub domnia noului ţar, Nicolae I, inaugurată în 1825, a fost impus un regim de aspre restricţii politice, de opresiune şi chiar de exterminare naţională. În anul 1828, Aşezământul obrazovaniei oblastiei Basarabiei а fost abrogat, fiind înlocuit cu aşa-zisul Regulament al lui Voronţov, sancţionat de ţar la 29 ianuarie/10 februarie 1829. Autonomia Basarabiei a fost desfiinţată. Întreaga putere a trecut în mâna guvernatorului general. Deţinerea slujbelor în administraţie a fost condiţionată de cunoaşterea limbii ruse, iar limba română a fost înlăturată din efectuarea actelor publice. Nu întâmplător, probabil, lichidarea trăsăturilor româneştii din Basarabia a coincis cu instaurarea în Principate a protectoratului Rusiei ţariste. Basarabia avea să fie administrată, în continuare, la fel ca guberniile Rusiei.

Read more »

Reforma sectorului de securitate şi apărare a Republicii Moldova

Relaţia Moldova-NATO, îsi are inceputul la 6 ianuarie 1994, cu ocazia reuniunii la nivel înalt a Alianţei Nord-Atlantice, la care a fost examinată iniţiativa americană "Parteneriatul pentru Pace", Republica Moldova şi-a exprimat interesul de a adera la acest Program. La 16 martie 1994, la Bruxelles, la Cartierul General NATO, a avut loc prima întrevedere a Preşedintelui Republicii Moldova cu Secretarul General NATO urmată de semnarea Documentului-cadru al Programului "Parteneriatul pentru Pace".

Axul în jurul căruia pivotează întregul demers de securitate al R. Moldova este : „Neutralitatea”. Dilema aceasta este una la care nu s-a oferit până acum un răspuns coerent şi convingător din partea autorităţilor de la Chişinău, cu excepţia unei Constituţii (1994)  unde conceptul  de „neutralitate” este stipulat  explicit conform Art.11 alin. (1) care prevede „Republica Moldova proclamă neutralitatea sa

permanentă”. O constituţie care, să o spunem în treacăt , nu  fost niciodată validată prin referendum de către cetăţenii R. Moldova.

Neutralitatea R. Moldova este o postură ingrată. Ştim astăzi că parcursul european al oricărui stat răsăritean pe până acum arată astfel: plasarea într-o geografie simbolică percepută cât mai europeană şi integrarea în NATO / integrarea în UE. R.Moldova face, teoretic, excepţie. Capcana neutralităţii întinsă abil de Rusia – în  speranţa deşartă a Chişinăului că i se va rezolva problema transnistreană – a făcut ca discursul public pro-NATO să fie aproape inexistent în scietate. Nu a fost niciodată susţinut oficial, nu este nici astăzi, cel puţin deocamadată. Clasa politică de la Chişinău, inclusiv comuniştii au sesizat, evident, faptul că nu există niciun fel de garanţii pentru aşa numita neutraliate a R.Moldova. Nu întîmplător s-a încercat, nu o dată, obţinerea unei garanţii permanente a neutralităţii R. Moldova.    După 2001, anul venirii la putere a comuniştilor , ideea de „ neutraliate” devine sacrosantă şi determinată în orice demers de politică externă a Chişinăului.  Cu toate acestea, tot în perioada guvernării comuniste, Preşedintele Republicii Moldova a vizitat la 7 iunie 2005, Cartierul General al Alianţei participînd la reuniunea NAC. În cadrul acesteia, a fost declarată intenţia ţării noastre de a adopta un Plan individual de Acţiuni al Parteneriatului (IPAP).

Drept urmare, Planul Individual de Acţiuni al Parteneriatului Republica Moldova – NATO, care marchează o etapă calitativ nouă în cooperarea dintre cele două părţi, a fost adoptat de către Consiliul Nord-Atlantic al Alianţei la 19 mai şi, respectiv, de Guvernul Republicii Moldova la 24 mai 2006. Acest document fixează un şir de obiective importante, precum aprofundarea cooperării RM cu structurile şi instituţiile europene şi euroatlantice, promovarea reformelor democratice în diverse domenii, reformarea şi modernizarea sectorului de securitate şi apărare, consolidarea controlului democratic asupra forţelor armate etc.

Relaţia  cu NATO a Republicii Moldova este una dintre cele mai complexe şi delicate. În parcursul ei European, R. Moldova este prinsă între experienţa istorică a tuturor  a statelor răsăritene în parcursul european, respectiv trecerea prin NATO, ca o condiţie necesară pentru pregătirea societăţilor de confruntare cu testul integrării europene şi foarfecele neutralităţii, stipulată în Constituţie. Neutralitate de iure, nu de facto, trupele ruseşti fiind încă prezente iliegal pe teriroriul Republicii Moldova cu toate că în Constituţia R. Moldova din Art.11 alin. (2) „Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său.”

Vitalie Marinuţă  ministrul Apărării susţine că : "Republica Moldova, cred ca in urmatorii doi, trei ani nu poate sa adere la NATO din cateva puncte de vedere. In primul rand, legislativ. Constitutia Republicii Moldova nu permite ca noi sa fim parte componenta a unor blocuri militare, deoarece noi avem statutul de tara neutra. In al doilea rand, eu consider ca pentru a adera la o asemenea organizatie trebuie sa fie sustinerea populatiei, Sustinerea populatiei, la acest moment, potrivit sondajelor este mai mica de 10%, ceea ce de asemenea nu este un factor care ne poate impinge spre NATO. “      America campion declarat a drepturilor omului şi al democraţiei, nu poate face  dintr-o decizie  conjuncturală – chipurile, a tuturor  cetăţenilor din stânga Prutului – una veşnică. Altminteri spus Washingtonul nu poate „garanta permanent”  neutraliatea Republicii Moldova, pentru că nu poate garanta de-a pururi  „dorinţa” de la un moment dat a cetăţenilor Republicii Moldova întrupată într-o Constituţie  adoptată cu trupe străine  ilegal aflate pe teritoriul statului şi niciodată consfiinţită printr-un Referendum. Căci dorinţa  prezentă  a cetăţenilor – chiar dacă am presupune , forţând lucrurile, că este naturală-este cea de astăzi , fără vreo garanţie că ea va rămâne identică şi mâine.  Constituţia nu este un text sfânt, revelat, aşa că schimbarea ei este la dispoziţia  oamenilor. Care o pot modifica, tocmai  în conformitate cu normele constituţionale. Dacă astăzi o asemenea  opţiune pare implauzibilă, cine ne garantează că mâine va fi la fel?

În discursul său de la Summit-ul Bucureşti, preşedintele celui mai puternic stat de pe planetă, George W. Bush, vorbea inspirat, despre „civilizaţia euroatlantică” şi „instituţiile Europei” . „Instituţiile  Europei” – nu „instituţiile europene” – sunt în viziunea preşedintelui  american, NATO şi UE. Ele, împreună, au clădit  Europa  în care , în 2007, România şi Bulgaria s-au integrat şi spre care  R.Moldova năzuieşte. Mai mult: integrarea in „ instituţiile Europei” este ispăşirea  târzie pe care occidentalii au făcut-o pentru târguri  mai vechi, ignobile şi peste capul răsăritenilor. A sugerat-o preşedintele Bush, subtil, dar nu foarte, când  vorbit în discursul său despre integrarea în instituţiile Europei  ca ssingurul instrumet prin care „Europa depăşeşte moştenirea amară a Ialtei”.

Read more »

Rolul Romaniei in securitatea si stabilitatea regională şi continentală

Relaţia România-NATO, îsi are inceputul in ianuarie 1994 când a fost semnat Programul Parteneriatul pentru Pace (PfP). Initiativa lansata de NATO a reprezentat pentru Romania o nouă oportunitate în vederea extinderii direcţiilor de apropiere de Alianta. Acest program viza nu numai cunoasterea reciproca, ci şi dezvoltarea increderii intre state, realizarea primelor elemente de interoperabilitate cu structurile NATO şi, nu în ultimul rând, derularea unor programe de asistenţă în domeniul apararii.

Prin semnarea Documentului de Prezentare, Romania intra într-o nouă faza în care strategia de reforma interna beneficiaza de un sprijin puternic şi de noi impulsuri pe linia restructurarii armatei. Bilantul celor 10 ani de prezenta in cadrul PfP este impresionant prin miile de activitati şi exercitiile la care Romania participa, precum

şi prin impactul deosebit în sfera transferului de experienţă dinspre Alianta spre structurile nationale.

Parteneriatul pentru Pace a mai avut şi o alta menire, aceea de a întari decizia interna ca integrarea în NATO este singura alternativa viabila de securitate a Romaniei. Începand chiar cu anul 1995, Romania devine cu adevarat o ţară candidata la integrarea în structurile euroatlantice. In urmatorii doi ani, va face eforturi deosebite, propunandu-şi ca obiectiv invitarea sa în 1997 de a deveni ţară membra NATO în primul val de extindere din perioada post-Razboi Rece.

În acelasi timp, exigentele transformarii NATO impun şi Romaniei, ca ţară membră, identificarea şi consolidarea unei specializari de nisă, optiune care va reprezenta, din punct de vedere calitativ, un aport la strategia NATO.

Deciziile de la Praga care vizeaza dezvoltarea acelor capabilitati destinate prevenirii unor noi riscuri şi amenintari, cum ar fi terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masa şi alte riscuri transnationale, sunt o prioritate a reformei sectorului de securitate.

Destinul comun al Romaniei şi al Aliantei este edificat nu numai pe baza celor 18 ani de colaborare şi dialog cu Alianta, ci si pe unitatea de valori care caracterizeaza spatiul individual de securitate al Europei.

Dezbaterea privind rolul Romaniei in NATO a început înainte de deznodamantul fericit de la Praga, însa a fost evidentiat ca o prioritate in cadrul unui eveniment major pentru Romania, vizita presedintelui SUA, George W. Bush, la Bucuresti, imediat dupa summit.

In discursul sau, presedintele american, care anterior definise Romania ca reper-limita al largirii spre Marea Neagra a Aliantei, transmitea Romaniei un semnal clar a ceea ce va fi un element important in noul rol al tarii în Alianţă.

Situata la zona de frontiera a NATO, Romania trebuie sa devina un avanpost al Aliantei Nord-Atlantice, şi în acelasi timp, un factor de multiplicare a strategiei NATO în regiunea Marii Negre, a Caucazului si in spatiul CSI.

Un alt aspect important este  acordul încheiat intre Romania si SUA privind amplasarea sistemului de aparare împotriva rachetelor balistice al Statelor Unite in Romania a intrat in vigoare vineri, 23 decembrie 2011. Fiind un sistemul de interceptori de apărare împotriva rachetelor balistice al SUA va fi amplasat în Baza aeriană de la Deveselu, ca parte componentă a Abordării Adaptive în Etape a Sistemului de Apărare împotriva Rachetelor Balistice al SUA în Europa, la orizontul anului 2015.

Într-un interviu ministrul moldoveann al Apararii, Vitalie Marinuţă a declarat că Republica Moldova ar putea fi acoperita de scutul antiracheta, chiar daca acesta este creat pentru ţările din NATO.
"El este un scut pentru tarile NATO. Cred ca acoperire el ar putea sa aiba si deasupra Republicii Moldova, însa vom beneficia sau nu de acele date pentru tara noastra, iarasi, depinde de implicarea noastra in cooperarea cu NATO. Oricum partenerii nu contribuie financiar la dezvoltarea acestui scut antiracheta, dar totodata, daca suntem parte componenta a sistemului international de securitate si cooperam prin intermediul planului individual de parteneriat Moldova-NATO, cred ca vom putea in unele cazuri limitate sa beneficiem de date din cadrul acestui sistem. De date care nu vor fi secrete sau vor fi limitate", a explicat Marinuta. Oficialul a mai precizat ca Republica Moldova nu este "un partener foarte activ" in relatiile cu NATO, iar sustinerea populatiei fata de o apropiere de Alianta este limitata.   “

Rolul României pentru menţinerea păcii este menţionat cel mai bine de  Preşedintele Bush care spus ceea ce  într-un final   atrage dimensiunea strategică a României  în Europa şi anume că :    „ România este vârful de lance al extinderii NATO în Est.” Nu întâmplător, preşedintele Bush  vorbeşte despre „aerul proaspăt al tinerilor democraţii.” Despre faptul că acestea „ ştiu mai bine să preţuiască libertatea după ce au luptat de curând împotriva dictaturii.”

Este în acelaşi timp  un semnal că Washingtonul este iritat că vest-europenii trec acum cu uşurinţă peste spijinul  pe care l-au primit după cel de-al doilea război mondial  în epoca războiului rece. Americanii semnalează că au alternativă: noile democraţii est-europene sărace, dar foarte hotărâte să-şi croiască  un drum.       Disensiunile apărute între SUA, Marea Britanie şi aliaţii lor, pe de o parte, şi Franţa, Germania, Rusia şi China, pe de altă parte, cu privire la modalitatea de soluţionare a crizei irakiene, au repus în discuţie nu numai rolul şi locul principalelor organisme internaţionale cu vocaţie de securitate ( ONU, OSCE, NATO şi UE) în soluţionarea problemelor majore ale omenirii, dar şi necesitatea redifinirii ordinii mondiale, rezultată după sfârşitul Războiului Rece.

Read more »

Masurile legislative ale Romaniei de aderare în NATO

Începând din 1990, integrarea euroatlantică a reprezentat un obiectiv constant al politicii externe române, obiectiv sustinut timp de peste un deceniu de un amplu proces de reforme poltice, economice, sociale şi militare. În toată aceatsă perioadă, eforturile de aderare a României la NATO s-au desfăşurat în mod unitar sub coordonarea Comitetului Naţional pentru Integrarea României în NATO şi pe baza unui Program Naţional .   Cum era şi firesc, Programul Naţional al României pentru aderarea la NATO a avut ca obiectiv central reformarea sistemului militar, compatibilizarea acestuia cu stadardele NATO. Proces complex, cu mari implicaţii economico-financiare, structurale şi sociale, reforma sistemuluimiliatr nu se putea realiza fără o ”susţinere” legislativă corespunzătoare, fapt cea impus ca Programul de îndeplinire a reformelşor să aibă ca parte componentă un capitol important referiror la legislaţie.   Obiectivele proceslui de amendare a legislaţiei au fost, în principal;

a)                  analizarea compatibilităţii cadrului constituţional naţional cu cerinţele  Tratatului Atlanticului de Nord, semnat la Washington la 4 aprilie 1949;

b)                  eliminarea oricăror impedimente legale, care ar fi putut obstrucţiona îndeplinirea angajamentelor asumate  în cadrul Alianţei (desfăşurarea rapidă de trupe

peste graniţele ţării, intrarea  trupelor aliate pe teritoriul naţional în sc opurile prevăzute de tratate, cooperarea eficientă între forţele armate pe timpul misiunilor, apărarea comună a spaţiului aerian NATO etc.);

c)                  reorganizarea , restructurarea şi retehnologizarea forţelor armate;

d)                 redefinirea şi reorganizarea sistemului pentru pregătirea populaţiei  economiei şi teritoriul pentru apărare;

e)                  armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul NATO.

Pentru aderarea României în NATO , s-a creat un colectiv de lucru format din specialişti ai Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Justiţiei şi Ministerului Apărării Naţionale  care a analizat compatibilitatea dispoziţiilor Constituţiei României din 1991 cu prevedrile art.5 din Tratatul de la Washington, care se referă la acordul părţilor de a considera un atac armat împotriva unuia dintre acestea ca fiind un atac împăotriva tuturor statelor membre, şi care le îndreptăţeşte , ca urmare , să-şi exercite orice măsuri  sunt considerate necesare, inclusiv  folosirea armatei.  Deşi principala cauză a studiului a fost că dispoziţiile  constituţionale sunt compatibile cu aqcuis-ul NATO, în contextrul revizuirii legii fundamentale, specialişti din colectivul de lucru au propus factorilor de decizie  politică amendarea Constituţiei  sub două aspecte:

a) consacrarea constituţională a aderării României la NATO şi

b) asigurarea unui temei constituţional modoficărilor viitoare din legislaţia privind apărarea naţională.  Prima propunere se regăseşte in dispoziţiile art.149 dun Constituţia României , republicată , care prevede: „ Aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord se face  prin lege  adoptată în şedinţă comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu majoritate de două treimi  din numărul deputaţilor şi senatorilor”. Acest text a constituit temeiul adoptării  Legii nr.22/2004 pentru aderarea României la Tratatul Atalnticului de Nord, semnat la Washington la 4 aprilie 1949.      Constituţia României nu cuprinde un articol general prin care să se  poată efectua un transfer de competenţe sau atribuţii specifice suveranităţii statale în favoarea unor organizaţii internaţionale (precum art. 24 din Constituţie Germaniei sau art. 93 şi 94 din Constituţia Spaniei) sau prin care să fie posibilă ratificarea unor tratate internaţionale de natură politică (precum art. 80 din Constituţia Italiei). Constituantul român a preferat procedeul nominalizării directe a organizaţiei internaţionale vizate, pentru aderarea la care a prevăzut proceduri originale, grupate în cadrul unui titlu special al Legi fundamentale).
Procedura aderării. Aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord este însă fundamental diferită de aderarea la UE, prin natura şi specificul organizaţiei internaţionale vizate în acest caz şi prin obiectivele diferite pe care le urmăreşte statul român în cele două situaţii. Totuşi, puterea constituantă derivată a prevăzut acelaşi tip de procedură particulară de aderare ca şi pentru Uniunea Europeană, adică adoptarea unei legi sui generis de ratificare a unui tratat internaţional, în şedinţa comună a Parlamentului, cu o majoritate de 2/3 din numărul total al senatorilor şi deputaţilor, deşi participarea la Tratatul Atlanticului de Nord corespunde unui alt tip de prioritate a politicii statale, anume aceea de asigurare a securităţii şi de creştere a capacităţii sale de apărare. Trebuie menţionat aici şi faptul că, aşa cum prealabil integrării în UE există o perioadă de armonizare a legislaţiei naţionale cu cea comunitară, prin „Parteneriatul pentru pace" semnat anterior aderării la NATO s-au asigurat condiţiile necesare îndeplinirii acestui obiectiv.

Proiectul de modificare a Constituţiei prevede că Parlamentul unicameral aprobă, cu votul a două treimi din membri, legea de aderare la Tratatul Atlanticului de Nord, deşi România a aderat oficial la NATO, legea respectivă fiind adoptată din martie 2004.  În condiţiile introducerii Parlamentului unicameral, proiectul de modificare a Constituţiei înlocuieşte în actuala lege fundamentală formulele "Camera Deputaţilor şi Senatul" sau "cele două Camere", cu "Camera Reprezentanţilor" sau "Parlament".  Astfel, documentul prevede că "aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord se face prin lege adoptată de Parlament cu majoritate de două treimi din numărul membrilor săi", deşi legea pentru aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord a fost adoptată în 26 februarie 2004 de cele două Camere, a fost promulgată la 1 martie 2004 şi publicată în Monitorul Oficial 185/2004 la 3 martie 2004. România a devenit, la 29 martie 2004, membru cu drepturi depline al Alianţei Nord Atlantice (NATO). România şi-a depus oficial candidatura la NATO în 1993 şi un an mai târziu, a fost primul stat care a răspuns invitaţiei lansate de Alianţă de a participa la Parteneriatul pentru Pace. La 29 martie 2004, România a aderat la NATO prin depunerea instrumentelor de ratificare la Departamentul de Stat al SUA, stat depozitar al Tratatului Alianţei Nord-Atlantice.                    În ceea ce priveşte a doua propunere, amendările aduse unor texte constituţionale au creat temeiul pentru:

-                      renunţarea treptată la serviciul militar obligatoriu şi trecerea la o armată de profesionişti; ( textul modificat al art.52 din Constituţie dă o nouă reglementare obligaţiilor militare ale cetăţenilor şi permite concretizarea acestora, în funcţie de exigenţele pregătirii militare, printr-o lege organică. Acest text constituie  temeiul constituţional al adoptării  Legii nr.395/2005, privind suspendarea pe timp de pace  a serviului miliatar obligatoriu şi trecerea la serviuciului militar bazat pe voluntariat, publicată în Monitorul Oficial  al României, Partea I, nr, 1155/2005, care prevede suspendarea, în armată, începând  cu data de 1 ianuarie 2007, a executării  serviciului obligatoriu, în calitate de militar cu termen redus. Pe durata starea de război, a stării de mobilizare şi pe timpul stării de asediu, legea menţine obligativitatea îndeplinirii îndatoririlor militare);

-                      participarea României la misiunile de apărare colectivă şi de menţinere a păcii;

-                      prezenţa, în scopuri oficiale NATO, a trupelor străine pe teritoriul naţional;

-                      introducerea motivelor de conştiinţă  ca temei juridic pentru tineri de a refuza îndeplinirea îndatoririlor militare şi de a opta pentru serviciul în folosul comunităţii (Art.42 alin.2 lit.a din Constituţie stipulează : „ Nu constituie muncă forţată: a) activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor  militare, precum şi cele desfăşurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau de conştiiţă.”

Amendarea legii fundamentale sub aspectele evocate a creat premisul dezvoltării cadrului legislativ necesar pentru participarea României la apărarea colectivă, pentru îndeplinirea tuturor angajamentelor asumate faţă de NATO. În acest context, un element important a fost adoptarea Legii nr.42/2004 privind participarea forţelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român, care faţă de dispoziţiile Legii apărării naţionale nr. 45/1994, simplifică procedura de luare a deciziilor, fapt ce ermite creşterea operativităţii  în îndeplinirea misiunilor. Astfel, pentru participarea la operaţii de apărare colectivă, operaţii în sprişinul păcii, misiuni de asistenţă umanitară sau la operaţii militare de tip coaliţie, de gestionare a crizelor, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării hotărăşte care sunt forţele şi mijloacele ce pot fi puse la dispoziţie, în acest scop, în anul următor. În temeiul hotărâri Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, Guvernul introduce în proiectul de legi bugetului fondurile necesare, atât pentru  pregătirea forţelor şi mijloacele puse la dispoziţie, cât şi pentru  participarea  acestora la o eventuală misiune.      În cazul unei agresiuni armate îndreptate  împotriva unui stat faţă de care România şi-a asumat obligaţii privind participarea la apărarea colectivă trimiterea  în misiune a forţelor armate se face de către Preşedintele României, în calitatea sa de comandant al forţelor armate , după  consultarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Procedura este identică şi în cazl trimitere forţelor armate  la misiuni de menţinere a păcii. În ambele cazuri, Preşedintele informează Parlamentul despre decizia luată, in termen de 5 zile, iar dacă Parlamentul este în vacanţă, la începerea sesiuni ordinare sau extraordinare, după caz. Legea institue posibilitatea Preşedintele Romîniei, atunci când  apreciază că ituaţia impune, să solicite încuviinţarea Parlamentului pentru trimiterea forţelor armate în misiuni în afara teritoriului statului român.  Pentru simplificarea procedurilor de aprobare a intrării forţelor armate străine armate străine pe teritoriul  naţional, în scopul oficiale NATO, în anul 2000, a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.13/2000, care modificată art. 5 din Legea apărării naţionale  a României nr. 45/1994 atfel:

„  Desfăşurarea exerciţiilor şi a operaţiunilor de mare amploare forţelor armate, precum şi a altor activităţi care impplică intrarea, stationară ori trecerea unor unităţi miliatare  străine pe teritoriul României se aprobă de Parlament, la propunerea Preşedintelui României.      Completarea cadrului legislativ pentru participarea  României la sistemul de apărare colectivă s-a realizat şi prin adoptarea Legii nr.25/2001 privind modul de acţiune împotriva aeronavelor care utilizează neautorizat spaţiul aerian al României. Acesta prevede situaţii când măsurile şi mijloacele de acţiune înpotriva aeronavelor care folosesc neautorizat spaţiul aerian românesc, stabilind, în acelaşi timp, autorităţilor competentesă aprobe aplicarea acestor măsuri. Actul normativ reglementează expres integrarea spaţiului naţional aerian în paţiul aerian al NATO în scopul apărării  colective, şi constituie temeiul pentru cooperarea cadrul NATINEADS (sistemul de apărare aeriană integrat extins al NATO). Astfel, după aderarea la Alianţă, în condiţiile satbilite de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, aeronavele aparţinând statelor membre pot acţiona în spaţiul aerian al României, în scopul executării în comun a serviului de poliţie aeriană.     De asemenea, Ministerului Apărării Naţionale este abilitat ca, potrivit prevedrilor acordurilor tehnice încheiate, să realizeze permanent schimbul  de date şi informaţii privind situaţia aeriană cu sistemele similare NATO.

Principala realizare în domeniul managementului resrurselor umane ale Ministerului Apărării Naţionale o constituie modoficarea Legii nr.80/1995 privind statutul cadrelor militare şi adoptarea Hotărârii  Guvernului  nr. 582 /2001 pentru aprobarea Ghidului carierei militare. S-a creat  astfel un sistem  compatibil cu cel al armatelor  statelor membre  NATO, adaptat  la nevoile Armatei României, care asigură transparenţă, şanse egale  şi corectitudine în promovarea personalului pe trepte ierarhiei militare.

Cadrul legal pentru îmbunătăţirea procesului de înzestrare a forţelor armate a fost întregit prin adoptarea de către Parlamentul României a Legii nr.437/2004 privind planificarea apărării. Strategia naţională de apărare, Carta Albă a Apărării, Directivele minesteriale NATO şi Strategia Miliatră, sunt, potrivit legii, documentele care stau la baza fundamentării Directivei de planificare a apărării, document major prin care Ministerul Apărării Naţionale planifică structura şi capabilităţilor militare.  Pentru a veni în întâmpinarea  proceslui de restructurare şi în scopul asigurării unor măsuri de protecţie socială pentru personalul militar disponibilizat, a fost adoptată Ordonanţa  Guvernului nr.7/1998 privind unele măsuri de protecţie socială a personalului militar şi civil, care se vor aplica în perioada restructurării  marilor unităţi, unităţilor  şi formaţiunilor  din compunerea Ministerelui Apărării Naţionale. Aceasta prevede  efectuarea de plăţi compensatorii personalului militar disponibilizat ca urmare a programului de restructurare a armatei  care nu vor fi încadraţi în unităţi ale Ministerului Apărării Naţionale în termen de o lună de la desfiinţarea funţiei.

Tot ca măsuri de protecţie socială au fot prevăzute şi unele dispoziţii din legea nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat, care crează un sistem echitabil de pensionare pentru cadrele militare, în funţie de condiţiile de muncă, vechime sau vârstă. Măsurile de reglementare, cum ar fi pensia anticipată sau anticipată parţială, vin să susţină şi să stimuleze  programul intens de restructurare a forţelor armate, care deşi este iniţial cu câţiva ani în urmă, se află şi în prezent în desfăşurare, având în vedere complexitate procesului.

Cadrul legal pentru pregătirea aderării României l a NATO este întregită prin adoptarea Legii nr. 477/2003 privind pregătirea economiei naţionale şi a teritoriului pentru apărare care schimbă sistemul bazat pe autoritate centralizată într-unul care să asigure coordonarea între necesităţile planificării centralizate şi resursele necesrae care trebuie furnizat instituţilor sistemului de apărare, altor instituţii publice şi populaţiei, în cadrul  unei economii de piaţă libere şi potrivit conceptelor NATO în domeniu.

Read more »

Un fost pacient se duce la medic şi îi dă o sumă de bani în semn de recunoştinţă. Este sau nu un act de corupţie?

Ar trebui mai întii de toate sa definim ce este  mita, care este motivul pentru care pacienţi dau bani şi din ce cauză doctorii sunt nevoiţi să primească sau să ceară bani.  Care sunt consecinţele dării de mită asupra pacienţelor. Şi ce ne spune legea în vigoare asupra dării de mită în instituţiile sanitare. Conform DEX-ului  român mita înseamnă - Sumă de bani sau obiecte date ori promise unei persoane, cu scopul de a o determina să-și încalce obligațiile de serviciu sau să le îndeplinească mai conștiincios; șperț, șpagă.                   

   Corupţia este un fenomen complex, care îşi are rădăcinile în istoria  socio culturală a unei ţări, în dezvoltarea sa politică şi economică şi în politicile şi tradiţţile sale birocratice. Corupţia afectează dezvoltarea economică şi socială deoarece generează opţiuni greşite şi încurajează concurenţa

în domeniul luării de  mită şi nu ceea ce priveşte calitatea serviciilor. În plus experienţa dovedeşte că, dacă fenomenul corupţiei nu este controlat, el se va intensifica.Odată ce s-a instaurat un sistem eficient de luare şi dare a mitei, oficialii corupţi au un motiv întemeiat pentru a solicita sume şi mai mari, creând o cultură a mitei, ce are drept consecinţă ineficienţa organizaţiei.                                                                                              

        Coruptia este percepută ca principală problemă a sistemului sanitar, iar atât medicul, cât şi pacientul sunt vinovaţi pentru fenomenul şpăgii, potrivit concluziilor unui sondaj la nivel naţional realizat de Asociaţia pentru Implementarea Democraţiei, făcut public joi. Cercetarea, care face parte din proiectul “Promovarea integrităţii în sectorul de sănătate”, finanţat de Ambasada Statelor Unite ale Americii la Bucureşti, a avut ca obiectiv investigarea opiniei populaţiei cu privire la coruptia din sistemul medical.

Corupţia în medicină reprezintă tocmai mica corupţie, care aduce atingeri intereselor indivizilor. Cu părere de rău, acest fenomen în medicină este extrem de periculos întrucît afectează dreptul la sănătate a oamenilor. Este cu atît mai grav atunci cînd medicii condiţionează acordarea asistenţei medicale de darea banilor. A devenit o tradiţie să dăm mită oamenilor în halate albe! Industria ocrotirii sănătăţii jefuieşte milioane de oameni, privindu-i totodată de îngrijirea necesară.

Consecinţele corupţiei asupra pacienţilor sunt: diminuarea accesului liber la asistenţa medicală garantată prin poliţele de asigurare medicală, numărul ridicat de persoane-victime ale acestui flagel şi ulterior o percepţie publică pesimistă a societăţii faţă de prestaţia sistemului medical.

Trebuie să menţionăm că o parte din vină aparţine şi pacienţilor care dau mită medicilor din proprie iniţiativă sau acceptă s-o facă atunci când sunt impuşi. Eu unul nu cred ca pacientii le dau bani medicilor doar in semn de recunostinta. stiu ca o fac inainte, si nu dupa operatie. O fac de frica. De frica de a nu fi tratati cu mai putina atentie decat vecinul de pat, care a pus in plic o suma mai mare. De frica de a nu-si vedea sotia abandonata in sala de nasteri, intre un medic care a iesit grabit din schimb si altul care a intarziat putin. Mita la spital e poate mai condamnabila decat altele. Poti alege sa platesti amenda cuvenita, sa astepti o luna ca sa-ti primesti adeverinta, dar nimeni nu-si permite sa traiasca cu gandul ca poate, daca ar fi pus la timp plicul cu suma potrivita in halatul potrivit, ruda sa, sau el insusi, ar fi fost astazi sanatoasa. De aici plusul de vinovatie al medicului corupt.

Atunci când nu sunt obligaţi să-şi dea numele, pacienţii care au dat mită medicilor nu se tem să spună cât, cui şi în ce condiţii a dat bani ca să se lecuiască. Asta pentru că unii pacienţi depind de medicii cărora le-au plătit ilegal, pentru că boala lor prevede consultaţii regulate, iar lucrătorii medicali nu au fost prinşi în flagrant şi nu ai cum să demonstrezi că au luat mită.                        

Ex-Ministrul sănătății, Ritli Ladislau, a declarat că  “pacienții care sunt nevoiți să treacă prin situații de condiționare a actului medical sunt supuși unor presiuni psihologice foarte mari.
„Oamenii acceptă să plătească ce le cere medicul, sau asistenta, ca să scape cu viață. Asta nu înseamnă că este corect. Trebuie eliminate aceste plăți informale și vom găsi modalitea prin care să facem și acest lucru“, a adăugat ministrul sănătății.
Potrivit ultimelor statistici ale autorităților, plata informală se ridică la 600 de lei pe an, în medie, de familie.

Doctorul Tudor Ciuhodaru spune: am propus un proiect legislativ prin care să putem beneficia de servicii medicale corespunzătoare sumelor pe care le plătim pentru sănătate. Vom plăti la fel ca până acum, dar vom şti exact pentru ce plătim. Sunt necesare trei tipuri de pachete de asigurări: bazal, complementar şi suplimentar. Foarte importantă este deblocarea posturilor din sistem, în funcţie de normativele europene şi renunţarea la reducerile salariale de 25%, cu introducerea unei cote de 3,5% pentru asigurările de sănătate ale personalului medical. Coplata are ca efect prezentarea tardivă la spital, ce implică agravarea afecţiunii şi costuri suplimentare. Consider că aceasta trebuie eliminată neapărat“.                          

       Mai apare si motivatia salariului mic pe care medicii il primesc de la stat. Nu pot decat sa fiu cu totul de acord ca exista o grava inechitate in sistemul salariilor bugetare, care face ca un medic care a invatat zeci de ani, si care este supus zilnic unei presiuni psihice neintalnite in alte profesii, sa fie platit mult mai prost decat un politist, un judecator, un contabil. stiu ca cecitatea celor care conduc azi destinele Sanatatii va fi maine vinovata de lipsa cronica a medicilor din spitale, plecati in tari in care munca lor este remunerata demn. Dar o inechitate nu trebuie rezolvata prin alta. Pensionarul care se imprumuta la C.A.R.P. cu trei milioane ca "sa aiba bani de spital" nu are nici o vina ca sistemul e stramb.

Mai observăm că munca în domeniul sanitar implică un mediu periculos , adică agenți patogeni și stres maxim, iar în învățământ există un efort intelectual maxim și o mare implicare emoțională, ceea ce are ca rezultat reducerea duratei de viață a celor pensionați din aceste domenii. Drept „răsplată”, salariile lor sunt printre cele mai mici. Se pare că guvernanții  ar fi inventat mașina timpului, cu ajutorul căreia ne cam trimit într-o excursie prin...Evul Mediu. Le rămânem veșnic recunoscători și le urăm toate cele cuvenite!

Din punct vedere a legii în vigoare în conformitate cu dispozitiile art. 290 alin. (1) raportat la art. 289 Noul Cod  Pen., infractiunea de dare de mita poate fi savarsita in modalitatea oferirii de bani sau de alte foloase necuvenite unui functionar, in scopul ca acesta sa indeplineasca, sa nu indeplineasca ori sa intarzie indeplinirea unui act privitor la indatoririle sale de serviciu sau sa indeplineasca un act contrar acestor indatoriri. Pentru existenta infractiunii de dare de mita in aceasta modalitate nu este necesar ca oferirea de bani sau de alte foloase necuvenite sa fi fost urmata de acceptare sau de executare, fiind suficient faptul oferirii de bani ori de alte foloase. De asemenea, nu este necesar ca scopul urmarit - indeplinirea, neindeplinirea, intarzierea indeplinirii de catre functionar a unui act privitor la indatoririle sale de serviciu sau savarsirea unui act contrar acestor indatoriri - sa fi fost realizat.

2. Faptuitorul care ofera bani sau alte foloase unui functionar, in modurile si in scopurile aratate in art. 289 Noul Cod  Pen., are calitatea de autor al infractiunii de dare de mita prevazuta in art. 290 alin. (1) din acelasi cod, chiar daca banii ori foloasele provin de la alte persoane, iar actul privitor la indatoririle de serviciu ale functionarului sau actul contrar indatoririlor de serviciu se refera la acestea, intrucat  autorul este persoana care savarseste in mod nemijlocit fapta prevazuta de legea penala, indiferent de modalitatea de comitere a acesteia.

”La art. 175 apreciem că definiţia termenului de ”funcţionar”este excesiv de restrânsă, astfel încât lasă în afara ariei de cuprindere a infracţiunilor de corupţie toate activităţile din domeniul privat şi toate acele activităţi care nu sunt exclusiv de domeniul public (de exemplu faptele de corupţie săvârşite de personalul din instituţiile sanitare sau de învăţământ de stat). De asemenea, sunt lăsate în afara reglementării privind sancţionarea infracţiunilor de corupţie faptele săvârşite de persoane care exercită o profesie de interes public. Prin urmare, considerăm că se impune o reglementare mai apropiată de cea din Codul penal în vigoare, una dintre soluţii fiind aceea a înlăturării din dispoziţiile art. 175 alin. (1) a expresiei ”care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat”.

Textul art. 175 al proiectului de cod penal:     ”Art. 175 Funcţionar    (1) „Funcţionar” este persoana care exercită, permanent sau temporar, atribuţii care îi permit să ia decizii, să participe la luarea deciziilor sau să influenţeze luarea acestora în cadrul unei persoane juridice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat.     (2) De asemenea, este considerat funcţionar în sensul legii penale persoana care exercită o activitate pentru care a fost învestit de o autoritate publică şi care este supusă controlului acesteia.”

Din analiza comparativă a textelor citate rezultă două concluzii:

a) Reglementarea din proiect nu este concordantă cu textul documentelor citate, ci este contrară acestora, deoarece aceste documente definesc luarea de mită ca faptă comisă anterior îndeplinirii actului de către funcţionar, caracterizată prin scopul special ce trebuie să fie urmărit (de a îndeplini ori de a se abţine să îndeplinească un act ).

b) Includerea în conţinutul infracţiunii de luare de mită a primirii ulterioare îndeplinirii actului de către funcţionar, ca recompensă,  gratitudine etc. a unor foloase, fără ca ele să fi fost pretinse ori acceptate de funcţionar înainte de îndeplinirea actului, ar reprezenta o eroare juridică majoră, ce nu poate fi susţinută cu argumente credibile.

Read more »