Geneza sistemului monetar internaţional

Sistemul monetar internaţional – cunoscut ca un sistem public sau interstatal-este reprezentat de ansamblul regulilor şi angajamentelor internaţionale instituite de către state şi organizaţii internaţionale în scopul prevenirii crizelor monetare sau al înlăturării efectelor acestora atunci când ele sau produs. Moneda constituie tipul specific al unei instituţii naţionale. Ea îndeplineşte – în principiu de când a fost creată şi până în prezent funcţiile economice tradiţionale: etalon de măsură a valorii, mijloc de plată şi instument de tezaurizare. După al doilea război mondial dolarul american a devenit principala monedă de rezerva a lumii acest fapt se datorează, în mare parte, rolului tradiţional de monedă internaţională în care a fost promovat dolarul prin sistemul de la Bretton Wods. Au fost create două organisme specializate în acordarea de împrumuturi pentru asigurarea echilibrului balanţelor de plăţi a statelor şi pentru furnizarea de credite, în general necesare reconstrucţiei şi dezvoltării. Aceste instituţii – fondate în acelaşi an 1944 –sunt Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi, respectiv Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD). Deşi mecanismul Bretton Wods a fost abandonat din 1973, dolarul nu a avut înlocuitor sau competitor pe scena internaţională. Cotaţia materiilor prime de bază se face încă în dolari şi cea mai mare parte din comerţul internaţional se facturează şi se decontează în dolari. Situaţia s-a schimbat după 1999 când euro a o ferit o alternativă credibilă pentru toate funcţiile cerute de la o monedă internaţională În ani ” 60, pe piaţa agricolă, schimburile comerciale între ţările Comunităţile Economice Europene se efectuau prin intermediul unei monede iventate, o monedă fictivă, numită ” unitate de cont” . Tranzacţiile se efectuau, în mod efectiv, în monede naţionale, sumea acestora fiind apoi calculată prin aplicarea unei rate fixe de schimb la preţuri exprimate în unităţi de cont. În 1974 Franţa a propus ” planul Foucarde” ca în 1975 să fie creată Unitatea de Cont Europeană. Prin Rezoluţia adoptată cu prilejul reuniunii statelor membre ale CEE din decembrie 1978 de la Bruxelles a fost creat Sistemul Monetar European – SME ( oficial instituit la 13 martie 1979 la Paris), ca principal pivot al accelerării procesului de integrare vest-europenă şi ca factor important al stabilizării relaţiilor internaţionale. Valoarea ECU a fost stabilită pe baza unui coş valutar format din monedele ţărilor membre ale Comunităţilor Europene. Emisiunile ECU aveau la baze un fond comun al statelor membre, constituit din depunerea rezervelor naţionale de aur şi repectiv de dolari SUA.

Read more »

Kaya vs România. Dosar nr. 33970/05 Hotarare din 12.10.2006

1. In fapt

Petentul este cetatean turc, de etnie kurda, locuieste în Romania din 2000 iar în 2003 s-a casatorit cu o romanca. Avea viza de sedere pana la 5.06.2005. Printr-o ordonanta din 15.04.2005 este declarat „indezirabil” și pentru ca „exista informatii temeinice și suficiente ca desfasoara activitati de natura sa puna în pericol securitatea nationala”. I se interzice intrarea pe teritoriul Romaniei pentru o perioada de 15 ani. Ordinul i se comunica și se pune în aplicare de catre Autoritatea pentru Straini (ApS).

La 18.04.2005 petentul este retinut de catre ApS și trasferat în centrul „Tudor Gociu”. A doua zi este expulzat de dimineata catre Turcia și în aceeasi zi avocatul lui face recurs la Curtea de Apel Bucuresti (CAB), solicitand și amanarea executarii masurii. Pe 20.04.2005 recursul este respins.

2. Probleme juridice

Ø  Daca s-au incalcat art 5 alin 1, art 6 alin 1

Ø  Daca s-a incalcat art 4 din Protocolul 4 al CEDO

Ø  Daca s-a incalcat art 8 CEDO

Ø  Daca s-a incalcat art 1 Protocolul 7 al CEDO

3. In drept:

Art 8 (dreptul la o viata de familie) - Partile nu contesta ca petentul se bucura o viata privata și de familie în Romania conform art 8 alin 1 CEDO și ca exista o ingerinta în aceasta prin masura de expulzare dar guvernul considera aplicabile prevederile art 8 alin 2 CEDO prin care autoritatile pot deroga de la prevederile primului alineat în conditiile legii și daca masura este „necesara intr-o societate democratica”. Curtea considera ca masura este reglementata legal dar art. aplicabile din OUG 194/2002 desi accesibile nu sunt și previzibile, asa cum o cer standardele comunitare. Nu a existat nici o actiune contra petentului pentru participare la comiterea unei infractiuni în Romania sau în alta tara. în plus, în afara de motivarea generala mentionata mai sus, autoritatile nu au comunicat petentului nici o alta precizare.

Curtea aminteste ca orice persoana care este supusa unei masuri bazata pe siguranta nationala trebuie sa beneficieze de garantii impotriva arbitrariului autoritatilor. Ea trebuie, mai ales, sa poata obtine controlul masurii în litigiu de catre un organ independent și impartial, abilitat sa analizeze toate problemele de fapt și de drept pertinente în speta, pentru a decide asupra legalitatii masurii și a sanctiona un eventual abuz al autoritatilor. Inaintea acestui organ de control, petentul trebuie sa beneficieze de o procedura contradictorie pentru a-si putea sustine punctul de vedere și a combate argumentele autoritatilor.

CAB a efectuat doar o analiza formala a ordonantei procurorului, instanta neprimind nici o precizare privind faptele imputate petentului astfel ca nu a putut analiza fondul și decide daca petentul constituie sau nu un pericol pentru siguranta nationala. Petentul nu a beneficiat de minima protectie contra arbitrariului autoritatilor nici în fata autoritatilor administrative nici în fata CAB. în consecinta Curtea considera ca ingerinta în viata sa privata nu era prevazuta intr-o „lege” care sa raspunda cerintelor Conventiei europene a drepturilor omului. Nu mai este necesara analiza pentru a se vedea daca exista un „scop legitim” și masura era „necesara intr-o societate democratica”.

Concluzie: art 8 a fost incalcat.

Art 1 Protocolul 7 - Curtea considera deasemenea ca petentului ii erau aplicabile garantiile din art 1 Protocolul 7 al CEDO, reluand argumentul conform caruia legea romana în speta este accesibila dar nu și previzibila. Autoritatile nu au adus la cunostinta petentului motivele pentru care s-a luat hotararea pe de o parte iar CAB a respins cererile de amanare depusa de avocatul petentului pentru a studia dosarul și a depune probe pentru a sustine recursul. Drepturile și garantiile prevazute de CEDO și protocoale trebuie sa fie concrete și efective, nu teoretice și iluzorii astfel ca efectuarea unui control pur formal de catre CAB duce la concluzia ca petentul nu a obtinut reexaminarea cazului sau în lumina motivelor care au dus la expulzarea sa.

Concluzie: a fost incalcat art 1 Protocolul 7

Art 5 alin 1, art 6 alin 1, art 4 din Protocolul 4 – Curtea considera ca nu sunt fondate cererile în baza acestor articole și le respinge

4. Decizie

Ø  Incalcare art 8

Ø  Incalcare art 1 Protocolul 7

Ø  Nu se aplica art 5 alin 1, art 6 alin 1, art 4 din Protocolul 4

Read more »

Violenta generalizata. Protectie subsidiara. Hotararea CJCE in cauza Meki Elgafaji si Noor Elgafaji / Staatssecretaris van Justitie

Hotararea Curtii în cauza C-465/07

Meki Elgafaji și Noor Elgafaji/Staatssecretaris van Justitie 

Un solicitant de protectie subsidiara nu trebuie în mod necesar sa dovedeasca faptul ca amenintarile il vizeaza în mod specific ca urmare a unor elemente proprii situatiei sale, în tara sa de origine.

Gradul de violenta generalizata în tara de origine a solicitantului poate, în mod exceptional, sa fie suficient pentru ca autoritatile competente sa decida ca un civil trimis în aceasta tara ar fi expus unui risc real de a suferi amenintari grave și individuale.  Directiva 2004/83/CE (Directiva 2004/83/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca resortisantii tarilor terte sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protectie internationala și referitoare la continutul protectiei acordate (JO L 304, p. 12, rectificare în JO 2005, L 204, p. 24, Editie speciala, 19/vol. 7, p. 52) are ca obiectiv principal, pe de o parte, sa asigure aplicarea de catre toate statele membre a unor criterii comune de identificare a persoanelor care au o nevoie reala de protectie internationala si, pe de alta parte, sa asigure un nivel minim de beneficii respectivelor persoane în toate statele membre. 

La 13 decembrie 2006, sotii Elgafaji au formulat cereri de eliberare a unor permise de sedere temporara în Tarile de Jos, insotite de elemente prin care urmareau sa dovedeasca riscul real la care ar fi fost expusi în cazul expulzarii catre tara lor de origine, în speta Irak. Prin Deciziile din 20 decembrie 2006, ministrul competent a refuzat sa acorde permise de sedere temporara sotilor Elgafaji. Intre altele, ministrul a considerat ca sotii Elgafaji nu dovedisera în mod satisfacator imprejurarile invocate si, ca urmare, nu demonstrasera existenta riscului real privind amenintarile grave și individuale la care pretindeau ca sunt expusi în tara lor de origine. 

Ca urmare a respingerii solicitarilor acestora, sotii Elgafaji au introdus actiuni la Rechtbankte ’s-Gravenhage (Tribunalul din Haga), actiuni pe care aceasta instanta le-a admis. Raad van State (Consiliul de Stat, instanta administrativa suprema), sesizat în apel, a considerat ca prevederile relevante din cadrul Directivei 2004/83/CE prezinta o serie de dificultati de interpretare și a hotarat sa adreseze Curtii de Justitie doua intrebari preliminare. Instanta de trimitere urmareste sa afle în special daca dispozitiile pertinente ale directivei (Articolul 15 litera (c) din directiva coroborat cu articolul 2 litera (e) din aceasta) trebuie interpretate în sensul ca existenta unor amenintari grave și individuale la adresa vietii sau apersoanei solicitantului de protectie subsidiara este supusa conditiei ca acesta sa faca dovada faptului ca amenintarile il vizeaza în mod specific ca urmare a unor elemente proprii situatiei sale.

Curtea considera ca vatamarea definita în directiva ca fiind constituita din „amenintari grave și individuale la adresa vietii sau a persoanei” solicitantului (Articolul 15 litera (c) din directiva) acopera un risc de a suferi o vatamare mai general decat celelalte doua tipuri de vatamari definite în directiva (Articolul 15 literele (a) și (b) din directiva, în care sunt utilizati termenii „pedeapsa cu moartea”, „executia”, precum și „tortura sau tratamentele sau pedepsele inumane sau degradante”), care acopera situatii în care solicitantul este expus în mod specific riscului de a suferi o vatamare de un anume tip. 

Astfel, în acest caz, sunt avute în vedere la modul mai general amenintari la adresa vietii sau a persoanei unui civil, iar nu violente determinate. în plus, aceste amenintari sunt inerente unei situatii generalizate de „conflict armat intern sau international”. în sfarsit, violenta în cauza, aflata la originea acestor amenintari, este calificata drept „generalizata”, termen care implica faptul ca se poate extinde asupra indivizilor indiferent de situatia personala a acestora.

In aceasta privinta, este necesar sa se precizeze ca, cu cat solicitantul este mai în masura sa demonstreze ca este afectat în mod specific, ca urmare a unor elemente proprii situatiei sale personale, cu atat mai redus va fi gradul de violenta generalizata necesar pentru a putea beneficia de protectia subsidiara. 

In plus, Curtea adauga ca, în cadrul evaluarii individuale a unei cereri de protectie subsidiara, se poate tine seama în special:
– de extinderea geografica a situatiei de violenta generalizata, precum și de destinatia precisa a solicitantului în cazul trimiterii catre tara în cauza si
– dupa caz, de existenta unui indiciu serios al unui risc real precum faptul ca solicitantul a suferit deja vatamari grave sau a facut deja obiectul unor amenintari directe cu astfel de vatamari, cu exceptia cazului în care exista motive intemeiate de a crede ca respectivele vatamari grave nu se vor mai repeta, indiciu în functie de care exigenta unei violente generalizate, necesara pentru a putea beneficia de protectia subsidiara, poate avea un nivel mai scazut. 

Prin urmare, dispozitiile pertinente ale directivei trebuie interpretate în sensul ca:
– existenta unor amenintari grave și individuale la adresa vietii sau a persoanei solicitantului de protectie subsidiara nu este supusa conditiei ca acesta sa faca dovada faptului ca amenintarile il vizeaza în mod specific ca urmare a unor elemente proprii situatiei sale personale;
– în mod exceptional, existenta unor astfel de amenintari poate fi considerata dovedita în cazul în care gradul de violenta generalizata ce caracterizeaza conflictul armat aflat în curs de desfasurare, apreciat de autoritarile nationale competente sesizate cu o cerere de protectie subsidiara sau de instantele din cadrul unui stat membru, atinge un nivel atat de ridicat, incat exista motive serioase și intemeiate de a crede ca un civil trimis în tara respectiva sau în regiunea în cauza ar fi expus, ca urmare a simplei sale prezente în acest teritoriu, unui risc real de a suferi amenintari grave și individuale."

Read more »

Cauza de pierdere a statutului de refugiat. CJUE, C-175/08, Salahadin Abdulla

 “O persoana poate pierde statutul de refugiat atunci cand circumstantele care i-au justificat temerea de a fi persecutata au incetat sa existe in tarile terte.

Aceasta schimbare a circumstantelor trebuie sa aiba un caracter semnificativ si sa nu fie provizorie.”

Directiva 2004/83/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind conditiile de acordare a statutului de refugiat enumera conditiile care trebuie indeplinite de resortisantii tarilor terte pentru a putea solicita statutul de refugiat intr-un stat membru al Uniunii Europene. In plus, ea prevede pierderea calitatii de refugiat atunci cand circumstantele in urma carora aceasta calitate fusese recunoscuta au incetat sa mai existe.

Domnul Salahadin Abdulla, domnul Hasan, domnul Adem si sotia sa, doamna Mosa Rashi, precum si domnul Jamal, resortisanti irakieni, au obtinut in 2001 si in 2002 statutul de refugiat in Germania. In sustinerea cererilor lor, acestia au invocat in fata Oficiului Federal al Migratiei si al Refugiatilor diferite motive de temere de a fi persecutati in Irak de regimul partidului Baas al lui Saddam Hussein. In 2005, din cauza evolutiei situatiei din Irak, documentele lor atestand statutul de refugiati au fost anulate.

Instantele administrative superioare din Germania au statuat, referindu-se la schimbarea fundamentala a situatiei in Irak, ca persoanele avute in vedere se bucurau in prezent de suficienta siguranta in raport cu persecutiile suferite in timpul vechiului regim si ca nu erau amenintati, cu o probabilitate semnificativa, de alte persecutii pentru alte motive. In acest context, Bundesverwaltungsgericht (Curtea Federala Administrativa), sesizata cu aceste litigii, s-a adresat Curtii de Justitie pentru interpretarea dispozitiilor directivei din 2004 privind pierderea statutului de refugiat.

Curtea aminteste mai intai ca, pentru a avea calitatea de refugiat, datorita imprejurarilor existente in tara sa de origine, resortisantul in discutie trebuie sa aiba temerea fondata de a fi persecutat din cauza rasei sale, a religiei, a nationalitatii, a opiniilor politice sau a apartenentei la un anumit grup social. Aceste circumstante reprezinta cauza imposibilitatii persoanei interesate sau a refuzului justificat al acesteia de a solicita protectia tarii sale de origine in vederea prevenirii sau a sanctionarii actelor de persecutie.

In ceea ce priveste revocarea statutului de refugiat, Curtea considera ca o persoana pierde acest statut atunci cand, avand in vedere o schimbare de circumstante care este semnificativa si nu este provizorie, ce a avut loc in tara terta vizata, circumstantele care au justificat temerea acesteia de a fi persecutata au incetat sa existe si atunci cand aceasta persoana nu are alte motive pentru a se teme sa fie persecutata.

Curtea arata ca, pentru a ajunge la concluzia ca temerea refugiatului de a fi persecutat nu mai este fondata, autoritatile competente trebuie sa verifice ca agentul sau agentii de protectie din tara terta in discutie au luat masuri rezonabile pentru a impiedica persecutia. Astfel, acestia trebuie sa dispuna, printre altele, de un sistem juridic eficient care sa permita descoperirea, urmarirea penala si sanctionarea actiunilor ce constituie o persecutie. De asemenea, autoritatile competente trebuie sa se asigure ca resortisantul respectiv, in caz de incetare a statutului sau de refugiat, va avea acces la o astfel de protectie.

Curtea observa ca schimbarea circumstantelor „este semnificativa […] si nu este provizorie”, atunci cand factorii pe care s-au intemeiat temerile refugiatului de a fi persecutat pot fi considerati eliminati in mod durabil. Aceasta implica lipsa unor temeri fondate de a fi expus unor acte de persecutie care constituie „incalcari grave ale drepturilor fundamentale ale omului”. Curtea precizeaza ca agentul sau agentii de protectie care apreciaza realitatea unei schimbari de circumstante in tara de origine sunt fie statul insusi, fie partide sau organizatii, inclusiv organizatii internationale, care controleaza statul sau o parte importanta din teritoriul acestuia. Cu privire la acest din urma punct, Curtea admite ca directiva nu se opune ca protectia garantata de organizatii internationale sa poata fi aplicata prin intermediul prezentei unei forte multinationale pe teritoriul tarii terte.

In continuare, Curtea analizeaza ipoteza in care s-a constatat incetarea existentei circumstantelor in temeiul carora s-a acordat statutul de refugiat si conditiile in care autoritatile competente verifica, in cazul in care este necesar, daca exista alte circumstante care justifica faptul ca persoana interesata poate avea o temere fondata de a fi persecutata.

In cadrul acestei analize, Curtea arata in special ca, atat in etapa acordarii statutului de refugiat, cat si in etapa examinarii problemei mentinerii acestuia, aprecierea se refera la aceeasi problema de a stabili daca circumstantele retinute constituie sau nu constituie o amenintare de asemenea natura incat persoana vizata sa se poata teme in mod intemeiat, in privinta situatiei sale personale, de a fi supusa in mod real la acte de persecutie. In consecinta, Curtea concluzioneaza ca acest criteriu al probabilitatii care serveşte la aprecierea riscului de persecutie este acelasi cu cel aplicat la momentul acordarii statutului de refugiat.”

Read more »

Cetatean palestinian stramutat. Protectie. CJUE. C-31/09, Bolbol

Un palestinian stramutat beneficiaza de protectia sau de asistenta Agentiei Organizatiei Natiunilor Unite pentru Refugiatii Palestinieni numai atunci cand acesta recurge efectiv la protectia sau la asistenta mentionata.

Comunicat CJUE: “Organizatia Natiunilor Unite a creat Agenția ONU de Ajutorare și Construcție pentru Refugiații Palestinieni din Orientul Apropiat (UNRWA) in scopul de a furniza ajutor si asistenta palestinienilor stramutati care se gasesc in Liban, Siria, Iordania, Cisiordania si in Fasia Gaza. Serviciile UNRWA sunt in principiu accesibile palestinienilor care traiesc in aceste teritorii si care si-au pierdut atat domiciliul cat si mijloacele de subzistenta in urma conflictului din 1948, precum si descendentilor acestor persoane.

Conventia de la Geneva (Conventia de la Geneva din 28 iulie 1951 privind statutul refugiatilor)  defineste cui si in ce imprejurari i se poate recunoaste calitatea de refugiat si ce implica aceasta recunoastere. In contextul Uniunii Europene, obligatiile care decurg din conventie sunt reluate in Directiva 2004/83 (Directiva 2004/83/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie sa le indeplineasca resortisanții țarilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internaționala și referitoare la conținutul protecției acordate (JO L 304, p. 12, Ediție speciala, 19/vol. 7, p. 52).

Potrivit conventiei, termenul „refugiat” este aplicabil oricarei persoane care, in urma unor temeri justificate de a fi persecutata datorita rasei, religiei, nationalitatii, apartenentei la un anumit grup social sau opiniilor sale politice, se afla in afara tarii a carei cetatenie o are și care nu poate sau, datorita respectivei temeri, nu dorește protectia acestei tari; sau oricarui apatrid ce se afla in afara țarii in care avea reședința obișnuita si care nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu dorește sa se intoarca in respectiva țara.

Totusi, conventia prevede ca aceste dispozitii nu se aplica persoanelor care beneficiaza in prezent de protectie sau de asistenta din partea unui alt organism al Natiunilor Unite decat Inaltul Comisariat ONU pentru Refugiati (ICNUR), precum UNRWA. Totusi, atunci cand aceasta protectie sau asistenta inceteaza, indiferent de motiv, fara ca situatia persoanelor sa fie solutionata definitiv, acestea beneficiaza de drept de conventia mentionata.

In 2007, Nawras Bolbol, apatrida palestiniana, a sosit in Ungaria impreuna cu sotul sau, plecand din Fasia Gaza in temeiul unei vize. Aceasta a formulat o cerere de azil la oficiul ungar al imigratiei intrucat nu dorea sa se intoarca in Fasia Gaza din cauza starii de insecuritate existente acolo ca urmare a confruntarilor curente dintre Fatah si Hamas.

Bolbol nu a recurs la protectia si la asistenta UNRWA atunci cand se afla inca in Fasia Gaza, insa arata ca este eligibila pentru a obtine protectie si asistenta din partea acesteia ca urmare a legaturilor sale de rudenie. Aceasta considera ca poate pretinde recunoasterea neconditionata a calitatii sale de refugiat in calitate de palestinian rezident in afara zonei de operatiuni a UNRWA.

Oficiul pentru Imigratie ungar a refuzat sa des curs cererii acesteia intrucat nu a parasit tara de origine ca urmare a persecutiilor pentru motive de apartenenta rasiala sau religioasa, de nationalitate sau din alte motive politice si ca nu avea dreptul sa i se recunoasca automat statut de refugiat.

Doamna Bolbol a introdus o actiune impotriva acestei decizii la Fővárosi Bíróság (Tribunalul Municipal din Budapesta, Ungaria), care trebuie sa examineze daca normele specifice ale conventiei aplicabile palestinienilor stramutati pot fi invocate cu privire la doamna Bolbol. In acest context, instanta ungara a solicitat Curtii sa stabileasca daca o persoana beneficiaza de protectia sau de asistenta UNRWA ca urmare a simplului fapt ca are dreptul la aceasta protectie sau asistenta sau daca este necesar ca aceasta sa fi recurs efectiv la protectie sau asistenta.

Curtea reaminteste ca, desi termenul de refugiat palestinian se aplica oricarei persoane care a pierdut atat domiciliul cat si mijloacele de subzistenta in urma conflictului din 1948, si alte persoane pot pretinde sa beneficieze de asistenta sau de protectia UNRWA. Curtea constata ca, in urma ostilitatilor ulterioare din regiune, alte grupuri de palestinieni au devenit stramutati si pot beneficia de ajutorul UNRWA.

Totusi, normele specifice ale conventiei aplicabile palestinienilor stramutati privesc numai persoanele care beneficiaza in prezent de protectia sau de asistenta UNRWA. In consecinta, numai in cazul persoanelor care au recurs efectiv la ajutorul furnizat de UNRWA sunt aplicabile aceste reguli specifice. Dimpotriva, pentru persoanele care sunt sau care au fost eligibile numai sa beneficieze de protectia sau de asistenta din partea acestui oficiu raman aplicabile dispozitiile generale ale conventiei. Astfel, solicitarile de acordare a statutului de refugiat trebuie sa faca obiectul unui examen individual si nu pot fi admise decat in caz de persecutii din motive de apartenenta rasiala sau religioasa, de nationalitate sau din motive politice.

In ceea ce priveste problema dovezii beneficiului efectiv al unui ajutor din partea UNRWA, Curtea arata ca, desi inregistrarea la aceasta agentie constituie o dovada suficienta, trebuie sa se permita beneficiarului sa faca dovada prin orice alt mijloc.”

Read more »

Ismoilov și altii vs Rusia

Ismoilov și altii v Rusia

Dosar 2947/06

Decizie din 24.04.2008

1. In fapt

Petentii, 12 cetateni uzbeci și un cetatean kirghiz au fost arestati în iunie 2005 în Rusia. Guvernul Uzbekistanului a cerut extradarea acuzandu-i ca au finantat manifestatiile din mai 2005 din orasul Andijan. Petentii au fost tinuti în detentie în vederea extradarii pana în martie 2007, cand au fost eliberati. în 2006 Inaltul Comisariat ONU pentru Refugiati le-a acordat statut de refugiat considerand ca fiecare în parte are o teama serioasa de a fi persecutat și torturat daca ar fi returnat în Uzbekistan. Autoritatile rusesti au refuzat sa le acorde statut de refugiat sau azil. Un procuror adjunct a dispus extradarea lor în Uzbekistan notand ca „au comis” fapte de terorism și alte infractiuni și ca autoritatile rusesti au primit asigurari diplomatice de la guvernul uzbek ca acestia nu vor fi torturati sau condamnati la moarte la intoarcerea în Uzbekistan. Ordinul de extradare a fost mentinut de instantele rusesti dar petentii nu au fost extradati în urma unei masuri interimare indicata de Curte în baza art 39 din Regulamentul Curtii.

2. Probleme juridice

Ø  Daca ar fi incalcat art 3 CEDO în eventualitatea returnarii în Uzbekistan?

Ø  Daca fost incalcate art 5 alin 1 lit f, art 5 alin 4 și art 6 alin 1?

3. In drept

Art 3 (interzicerea relelor tratamente) - Majoritatea petentilor au parasit Uzbekistanul pentru ca erau persecutati datorita credintei lor sau pentru ca aveau afaceri infloritoare. Unii dintre ei au suferit anterior rele tratamente din partea autoritatilor uzbece, altii si-au vazut rudele sau partenerii de afaceri arestati și acuzati de implicare în organizatii extremiste ilegale. Dupa revolta din Andijan din mai 2005 petentii au fost arestati în Rusia la cererea autoritatilor uzbece care ii suspectau ca au finantat rebelii. Curtea trebuie sa stabileasca daca exista un risc real de rele tratamente în cazul extradarii petentilor în Uzbekistan și informatiile oferite de o serie de surse obiective confirma ca problemele legate de relele tratamente aplicate detinutilor persista inca în Uzbekistan. Nu au fost aduse dovezi concrete cum ca protectia contra torturii a fost imbunatatita semnificativ în ultimii ani  desi guvernul uzbek a adoptat anumite masuri, fara a se proba insa un rezultat pozitiv. Curtea este asadar convinsa ca aplicarea de rele tratamente detinutilor este o problema larg raspandita și de durata în Uzbekistan. în plus, referitor la situatia personala a petentilor, tinand cont ca UNHCR a considerat ca fiecare are o teama bine intemeiata ca risca persecutie rele tratamente în eventualitatea extradarii în Uzbekistan și le-a acordat statut de refugiat și luand în considerare dovezile privind tortura raspandita în acea tara, Curtea este convinsa ca petentii sunt supusi unui risc real de a suferi rele tratamente daca ar fi extradati. în ultimul rand, tind cont ca practica torturii a fost descrisa de experti internationali reputati ca sistematica, Curtea nu considera ca asigurarile oferite de autoritatile uzbece ofera o garantie suficient de credibila ca nu exista riscul supunerii la rele tratamente.

Concluzie: incalcare (sase voturi la unu) în eventualitatea executarii ordinelor de extradare.

Art. 6 alin 2 (prezumtia de nevinovatie) – Petentii nu au fost acuzati de infactiuni comise în Rusia. Procedura de extradare impotriva lor nu a avut legatura cu determinarea unei acuzatii în sensul art 6 al Conventiei. Totusi, extradarea petentilor a fost ceruta pentru a se putea desfasura un procesul penal contra lor. Extradarea petentilor a fost consecinta directa și concomitenta a actiunii penale în curs impotriva petentilor în Uzbekistan. Curtea asadar considera ca exista o stransa legatura intre actiunea penala contra petentilor în Uzbekistan și procedura de extradare ceea ce justifica extinderea domeniului de aplicare a art 6 alin 2 la cea din urma. în plus, formularea deciziei de extradare arata clar ca procurorul considera petentii ca fiind „acuzati de infractiuni” ceea ce era suficient prin sine insusi pentru aplica art 6 alin 2 din Conventie. Curtea considera în continuare ca o decizie de extradare ar putea sa incalce art 6 alin 2 daca din motivare, care nu poate fi disociata de prevederile operative, reiese în fond stabilirea vinovatiei persoanei. Deciziile de extradare în speta declara ca petentii trebuie extradati pentru ca „au comis” acte de terorism și alte infractiuni în Uzbekistan. Textul nu s-a limitat la descrierea unei „stari de suspiciune” impotriva petentilor, ci prezinta ca un fapt stabilit, fara nici o calificare sau rezerva, ca au fost implicati în comiterea de infractiuni, fara a mentiona macar ca ei si-au negat implicarea. Formularea deciziilor de extradare echivaleaza cu o declaratie a vinovatiei petentilor care ar putea incuraja publicul sa-i considere vinovati și prin care procuratura rusa se pronunta inainte ca instanta competenta din Uzbekistan sa poata analiza dosarele pe fond.

Concluzie: Incalcare (unanima).

Prin referire la cauza Nasrulloyev v. Rusia, no. 656/06, Curtea a considerat ca au fost incalcate și art 5 alin 1 (detentie nelegala) și art 5 alin 4 din Conventie (recursul pentru stabilirea legalitatii detentiei).

Art. 41 – EUR 15,000 fiecarui petent pentru daune morale.

4. Decizie

Ø       Incalcare art 3

Ø       Incalcare art 6 alin 2

Ø       Incalcare art 5 alin 1 și 4

Ø       Se acorda despagubiri conform art 41

Read more »

Hussain vs Romania. Cererea nr. 12338/02 Hotarare din 14.02.2008

Hussain vs  Romania

Cererea nr. 12338/02

Hotarare din 14.02.2008

1. In fapt

Petentul este Emad Abdul Amir Hussain, cetatean irakian nascut în 1956 și rezidand în Bucuresti. A intrat în Romania legal și viza i-a fost reinnointa în mod regulat pana la 26.10.1999 cand i-au fost furate documentele. Din acel moment locuieste pe teritoriul roman fara un titlu de sedere valabil. Este tatal a doi copii nascuti în 1987 și respectiv 1989 în urma unei relatii de concubinaj cu o cetateanca romana. Declara ca se ocupa singur de ei pentru ca s-a despartit de mama lor în 1999 și ea locuieste în strainatate din 2000.

Conform declaratiilor petentului, incepand cu 1999 a fost amenintat și agresat de concubina lui și terti instigati de ea. A facut plangere la politie pe 22.07.1999 impotriva concubinei. La 26.10.1999 și 8.12.2000, în urma unor solicitari ale petentului, parchetul de pe langa judecatorie il informeaza ca examinarea plangerii sale se prelungeste. La 19.11.1999 a facut o noua plangere impotriva concubinei și a unui tert pe care ea l-ar fi instigat sa o loveasca pe fiica sa minora în aceeasi zi. A fost audiat la politie și cu aceasta ocazie a decis sa nu se mai prezinte la politie pentru ca nu a fost tratat corect. Conform declaratiilor guvernului petentul a mai fost audiat la 1.08.2001 și la o data neprecizata dosarul a fost trimis catre instanta. Petentul și fiica sa au fost citati pe 26.11.2002 dar nu s-au prezentat, ci, conform unei scrisori din 16.11.2002, pentru ca jurisdictia romana nu le inspira incredere. Instanta pronunta incetarea procesului penal pe 17.12.2002 bazandu-se pe neprezentarea nejustificata a victimelor.

Pe 18.04.2000 petentul a fost atacat de doua persoane necunoscute care l-au lovit. S-a prezentat cu loviri la spitalul de urgenta pe 18.10.2000. Pe 9.11.2000 depune plangere la parchet. La 18.07.2001 parchetul il informeaza ca politia investigheaza.

Petentul este invitat la politie pe 1.08.2001 pentru a discuta plangerea lui (cea din 9.11.2000 potrivit petentului și 19.11.1999 potrivit guvernului). Potrivit petentului, el s-a prezentat la politie și pe cand redacta declaratia ce-i fusese solicitata a fost retinut și condus la centrul de tranzit Otopeni. Potrivit guvernului a fost retinut cand a reiesit în urma audierilor ca nu are un permis de sedere valabil sau un document de calatorie valabil.

A fost eliberat din centrul Otopeni la 17.08.2001 dupa ce a solicitat statulut de refugiat la 9.08.2001. Cererea a fost respinsa la 15.08.2001 de autoritatile administrative și la 30.08.2001 de catre judecatorie, în urma neprezentarii petentului.

La 9.09.1999 petentul, ca reprezentant al unei firme comerciale, a solicitat instantei sa o oblige pe concubina lui sa-l primeasca intr-un apartament pe care i-l inchiriase. Instanta respinge cererea motivand ca firma nu platise chiria. Petentul renunta la apel neavand incredere în instantele romanesti.

La 13.12.2005 și 19.02.2007 Autoritatea pentru straini informeaza Guvernul ca petentul se afla în continuare pe teritoriul roman, rezidand ilegal desi avea posibilitatea de a cere tolerare.

La 5.01.2007 Curtea indica guvernului în baza art 39 din regulamentul Curtii ca ar fi în interesul cauzei sa nu-l indeparteze de pe teritoriul pana la pronuntare.

2. Probleme juridice

Ø  Daca s-a incalcat art 3 sub aspect procedural

Ø  Daca s-a incalcat art 5 alin 1 lit f prin plasarea în Centrul de custodie publica Otopeni

Ø  Daca s-au incalcat art 6 alin 1, art  8 și art 14 CEDO și art 1 și 3 din Protocolul nr. 7

3. In drept

Art 3 – petentul considera ca neexaminarea plangerilor depuse în contra unor terti incalca în esenta art 3 sub aspectul procedural. Se accepta referitor la plangerile privind incidentele din iulie 1999 și 18.04 și 18.10.2000 nu și pentru evenimentele din 19.11.1999 pentru care exista o hotarare definitiva neatacata de petent.

Curtea observa ca petentul a depus plangeri sustinute de certificate medicale. Guvernul nu a prezentat informatii decat cu privire la evenimentele din 19.11.1999. Desi petentul a informat autoritatile cu privire la incalcarile drepturilor sale acestea nu au luat masuri, declarand doar ca politia ancheteaza. Asadar Curtea considera ca Statul si-a incalcat obligatia procedurala ce decurge din art 3 de a efectua o ancheta aprofundata și efectiva atunci cand petentul declara ca a fost supus la rele tratamente de catre particulari.

Concluzie: incalcarea art 3 din CEDO sub aspect procedural

Art 5 alin 1 – petentul declara ca a fost condus cu forta la centrul de tranzit Otopeni în vederea indepartarii de pe teritoriu, fiind privat de libertate intre 1 și 17.08.1991.

Conform legii romane, motivele inchiderii în centrul de trazit trebuie comunicate în scris și la dosar nu exista documente din care sa reiasa ca petentului i-au fost comunicate motivele. Curtea considera în concluzie ca nu exista nici o decizie care sa precizeze motivul plasarii petentului în centrul de tranzit, durata plasarii precum și drepturile și obligatiile petentului care sa fie comunicata petentului. Singurele documente prezentate la dosar sunt comunicari interne intre departamente, fara a exista vreo dovada ca au fost comunicate. în aceste conditii petentul nu putea contesta masura în instanta și detentia petentului nu este legala.

Concluzie : incalcarea art 5 alin 1 lit f

Art 6 alin 1 – nu se aplica pentru ca petentul le-a invocat în legatura cu procedura de azil, rationae materiae incompatibila cu prevederile Conventiei. în legatura cu litigiul locativ, Curtea considera ca nu au fost epuizate caile interne.

Art 8 și art 1 Protocolul nr. 7 – petentul se afla pe teritoriul Romaniei și pentru a fi expulzat urmeaza sa primeasca o hotarare pe care o poate contesta în instanta. Asadar sunt respinse capetele de cerere în baza acestor articole.

Art 14 CEDO și art 3 din Protocolul nr. 7 – petentul considera ca a fost discriminat datorita cetateniei sale de catre autoritatile romane. Curtea considera cererile nefondate.

Cu privire la conditiile proaste din centrul Otopeni, petentul le-a mentionat pentru prima oara în 2007, depasind termenul de 6 luni prevazut de art 35 alin 1 și 4 CEDO.

Primind asigurari ca autoritatile romane tin cont de recomandarile UNHCR conform carora nu trebuie returnati cetateni irakieni Curtea dispune incetarea masurilor interimare conform art 39 din Regulamentul Curtii.

Art 41 – Curtea acorda o compensatie pentru prejudiciul moral suferit de petent.

4. Decizie 

Ø  Incalcarea art 3 din CEDO sub aspect procedural

Ø  Incalcarea art 5 alin 1 lit f

Ø  Nu se admit capetele de cerere în baza art 6 alin 1, art  8 și art 14 CEDO și art 1 și 3 din Protocolul nr. 7

Read more »