Conflictul din Nagorno-Karabah

Conflictul din Nagorno-Karabah este conflictul cel mai longeviv din spaţiul ex-sovietic. S-a caracterizat prin violenţă, progromuri, expulzări reciproce a cetăţenilor rivali, taxe vamale conjucturale, atacuri şi contraatacuri reciproce. Ostilităţile au debutat prin conflictul instituţional din februarie 1988, când Provincia Autonomă Nagorno-Karabah (NKAO), înfiinţată la 7 iulie 1923, Provincia Autonomă Nagorno – Karabah cu capitala la Stepanakert (capitala teritoriului a fost mutate de la Şuşa la Hankendi, care a fost redenumită după numele bolşevic armean Stepan Şaumian Stepanakert), solicită autorităţilor azere şi armene trecerea sa componenţa Armeniei, iar in iulie proclamă oficial separarea de Azerbaidjan şi unirea cu Armenia. Conform Contituţiei URSS  autorităţile azere declară actul ilegal iar autorităţile centrale introduc legea marţială în câteva regiuni(Stepankert şi Agdam şi regimul de administraţie specială în Nagorno-Karbah.Cu schimbarea atmosferei din Uniunea Sovietică în era Gorbaciov, petiţiile armene pentru unificarea Armeniei cu Nagorno – Karabah s-au multiplicat. Astefel în august 1987 , Academia de ştiinţă Armeană a trimis o petiţie cu mii de semnături din Armenia pentru unificarea Karabahului, petiţie ignorată de autorităţile de la Moscova.  Astfel de petiţii au fost ignorate şi anterior în climatul creat de descentralizare a lui Hruşciov , este înaintată o petiţie de armenii din Karabah în care susţin că autoritatea azeră neglijează intenţionat economic această regiune. Autorităţile de la Moscova nu au luat în seamă petiţia, iar neliniştea în regiune a continuat. În anii 70 partidul communist armean a devenit mai agresiv privind disputa pentru Karbah, introducând cu ocazia întrunirilor unionale problema regiunii. Deşi în era comunistă tensiunile din această regiune erau omniprezente, au avut loc doar erupţii sporadice de violenţă . Încercările unificării Karabahului cu Armenia au fost pecetluite ca propaganda naţională şi au fost suprimate. În ianuarie 1988 a pornit primul val de refugiaţi către Baku, fiind urmat de încă două valuri în luna februarie. Pe 11 februarie 1988 a început proteste în Karabah împotriva autorităţilor azere, armenii din Nagorno Karabah au trimis o petiţie la autorităţile centrale din Armenia, Azerbaidjan şi Uniunea Sovietică, cerând alipirea la Armenia, la 25 februarie 1988 a avut loc un protest în Armenia, la care au participat peste un million de oameni ( lucru semnificativ având în vedere că ţara are o populaţie de 3 milioane de asemenea şi conducătorul spiritual cerea alipirea Karabahului. Pe 26 februarie 1988 Gorbaciov se întâlneşte cu cu Zori Balazan şi Silvia Kaputikzan, membri comitetului Karabahului de la Moscova, cerând o perioadă de o lună pentru soluţionarea conflictului. În perioada 27-29 februarie 1988 au avut loc la violenţe împotriva minorităţilor armene în Sumgait, un sector industrial al oraşului Baku, unde s-au stabilit refugiaţii azeri din Armenia. Pe 25 februarie 1988 au fost trimise unităţi militare semnificative în Baku pentru a menţine controlul situaţiei care au intervenit abia pe 1 martie pentru a restabili ordinea . Conducerea sovietică a dorit să impulsioneze un conflict etnic între armeni şi azeri pentru a destbiliza zona, slăbind guvernele Armeniei şi Azerbaidjanului şi pentru a permite Moscovei un control mai restrains al Caucazului. Conflictul armat asupra statului teritoriului Nagorno-Karbah a cuprins populaţia armeană şi azeră şi a fost exclusiv concepţia grupurilor din teritoriilor respective, în primăvara - vara din anul 1988. Acest punct derulat în primăvara anului 1988, a fost marcat de moartea a sute de oameni precum şi valuri masive de refugiaţi, în noiembrie 1988 au avut loc cele mai mari fluxuri de refugiaţi datorită violenţelor atât în Armenia, cât şi în Azerbaidjan. În jur de 180 000 de armeni au fugit din Azerbaidjan şi 160 000 de azeri din Armenia. Din partea ambelor republici şi confruntările ar fi continuat dar cutremurul de pământ din Armenia a dus la oprirea temporară a acestui conflict. Cutremurul de mare intesitate din 7 decembrie 1988 din Armenia a condus la încetarea temporară a violenţelor şi a oferit posibilitatea optima pentru autorităţile sovietice să redobândească controlul zonei. Cei 11 membri ai comitetului din Karabah au fost arestaţi şi trupele sovietice au fost trimise în Azerbaidjan. Conducerea Uniunii Sovietice decide unilateral instaurarea unei administraţii speciale asupra regiunii Karabah şi subordonarea directă a acesteia faţă de Moscova. Controlul sovietic al regiunii aduce câteva luni de linişte, dar violenţele etnice izbucnesc din nou în mai 1989 în Stepanakert şi Mardakert( Adgere) şi reapar demonstraţiile în Erevan. Între timp , membri comitetului sunt eliberaţi, mişcarea unindu-se cu alte entităţi politice formează Hayots Hamazgayin Sharjum, Mişcarea Naţională Armeană, personajul eminent fiind Levon Ter-Petrosian. De partea cealaltă, în aceeaşi perioadă se formează Azarbaycan Xalq Cabhasi, Frontul Popular Azer. Mihail Gorbacoiv a încurajat partea armeană în revendecările sale şi, în ciuda acestui ascendent moral, cererile de anexare care veneau din partea lor au fost refuzate de către autorităţile de la Baku. Pe 28 noiembrie 1989, Moscova acceptă neputinţa privind rezolvarea conflictului şi controlul asupra Karabahului este transferat înapoi în Azerbaidjan. Slăbirea legăturilor dintre Centru şi Periferie în timpul politicii Glasnost şi Perestroika promovată de Gorbaciov. La 1 decembrie 1989, Parlamentul Armeniei declară Nagorno-Karabah componentă a statului armean, în ultimi ani ai Uniuni Sovietice, armeni încep să-şi dezvolte o capacitate militară proprie, pe când azerii se bazau pe forţele militare sovietice, Armenia îşi declară independenţa în august 1990, anunţă continuitatea cu Republica Democrată Armeană din perioada 1918-1920. După destrămarea URSS aparenţa de autoritate apărut în spaţiul ex-sovietic şi instabilitatea generată în fostele state sovietice în perioada post-independenţă au potenţat stările conflictuale interetnice şi tendinţe separatiste. Pentru a media soluţionarea conflictului Republicile Baltice au aranjat o întrunire între Frontul Popular Azer şi Mişcarea Naţională Armeană la începutul lui februarie din 1990 la Riga. Întâlnirea în sine a fost un succes, dar nu a condus la soluţionarea conflictului. Fiecare dintre părţi invocă un argument prezent până în ziua de azi: armenii invocă drepturile grupurilor pentru autodeterminare , iar azerii principiul integrităţii teritotriale. atât Armenia cât şi armenii din Nagorno-Karabah dispun de o putere militară net superioară. Până când Armenia şi Azerbaidjan erau părţi componente ale Uniuni Sovietice, comunitatea internaţională nu avea jurisdicţie să caute soluţii pentru conflictul din Kararabah. Conflictele înghețate sunt elemente ale confruntării între două sau mai multe state , având ca temei unele aspecte de ordin politic, economic, etnic sau teritorial , prin care se manifestă anumite neînțelegeri punctuale . Conflictul înghețat nu poate avea loc fără participarea statelor suverane , care sunt implicate în mod constant în păstrarea lor nelimitată în timp . Conflictele înghețate au la bază bază o neînțelegere , aparent minoră şi nelimitată în timp. Legea interzice acest tip de conflict. Enciclopedia internațională a științelor sociale a definit conflictul ca pe o neînțelegere sau incompatibilitate de obiective . Război este definit ca un conflict armat care este stabilită printr-o declarație oficială de război sau prin expirarea unui ultimatum . În definirea mai precis , conflictele înghețate sunt acele litigii dispute între state , care , din diferite motive , nu sunt executate până la capăt . Din martie 1991, CSCE era format din 11 membri, toţi având puterea de a manevra conflictul, Naţiunile Unite nu s-a implicat în soluţionarea acestui conflict, acest obiectiv fiind atribuit Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare din Europa(CSCE) . Opţiunea CSCE să medieze conflictul din Nagorno-Karabah este una neobişnuită, având în vedere faptul că, conflictul din Abhazia a fost mediat de ONU. Se dorea excluderea Iranului de la excluderea negocierelor fiind membru ONU şi nefiind în structura CSCE. După ce majoritatea republicilor sovietice îşi declară independenţa, şi armenii din Nagorno-Karabah îşi declară independenţa pe 2 septembrie 1991 armenii din NKAO au proclamat Republica Karabahul de Munte, ceea cea contribuit la reaprinderea conflictului înarmat între forţele armene şi azere. Datorită încercărilor lui Boris Elţin şi Nursultan Nazarbaev de a solutiona conflictul, a avut loc o pauză de foc în perioada de 20-23 septembrie. În octombrie 1991 parlamentul Azerbaidjanului a aprobat o lege privind forţele naţionale de autoapărare. Formarea după principiul de voluntarism , deficitul de cadrelor de ofiţeri profesionişti şi lipsa de disciplină a garantat o anarhie permanentă în rândurile noi armate. La 26 noiembrie 1991 Azerbaidjan anulează statutul de autonom al NKAO. La 6 ianuarie 1992 în urma unui referendum din decembrie 1991, cu o majoritate de 99% din cei 82% prezenţi la urne, Nagorno Karabah îşi declară independenţa şi dorinţa de a fi membru CSI. Noul statut nu este recunoscut diplomatic de nic un alt stat, inclusiv de Armenia. La sfârşitul anului 1991 şi începutul lui 1992, operaţiunile militare se intensifică. După referendumul privind independenţa Nagorno-Karabah, în Azerbaidjanului a început o nouă perioadă politică care poate fi împărţită în două etape: -Venirea AXC – ului la putere ( ianuarie 1992 – iunie 1992) - Guvernarea AXC – ului ( 17 iunie 1992 -17 iunie 1993) În ianuarie 1992, preşedintele A. Mutalibov, care nu părea deloc interesat de armata naţională, şi fără a oferi un motiv, a dizolvat al doilea regiment al forţelor militare ale Azerbaidjanului; la 19 ianuarie, a fost ocupată de către armeni suburbia azeră a Stepanakertului, Karkicahan. După retragerea trupelor sovietice din fostele republici sovietice, continua ofensiva oficial cu ajutorul unor unităţi voluntari, în realitate cu ajutorul armatei armene în timpul nopţii de 25 spre 26 februarie 1992, forţele armene, cu ajutorul regimentului de infanterie de gardă nr. 336 au cucerit câteva sate azere şi oraşul Hodjali , de importanţă geostrategică, acest coridor este considerat un punct strategic pentru dezvoltarea războiului, asigurând ruta de aprovizionare a Karabahului din Armenia. situându-se pe drumul dintre Agdam şi Stepanakert unde se afla singurul aeroport din zonă. Apărarea oraşului era organizat de forţele locale de pază de miliţie şi de luptători din Armata Naţională (20 de soldaţi). Din populaţia rămasă în oraş 106 femei , 83 de copii şi 70 de bătrâni au fost ucise şi 1275 au fost luaţi ostatici. Este momentul escaladării neînţelegilor într-un război nedeclarat între Azerbaidjan şi Armenia. În martie 1992, în cadrul summit-ul din Belarus al CSCE, a fost înfiinţată o subcomisie, compusă din 11 state (Armenia, Azerbaidjanul, Rusia, SUA, Italia, Franţa, Germania, Cehia, Suedia,Turcia şi Finlanda) însărcinată cu medierea conflictului din Karabah. Grupul de la Minsk a fost dominat iniţial de către state Europene mai mici ca Suedia, Italia sau Finlanda, medierea conflictului fiind imparţial, aceste state erau lipsite de forţa de coerciţie de a impune de a forţa soluţionarea conflictul. Tragedia a sporit tensiunea din politică din ţară, sub presiunea maselor populare adunate lângă clădirea Sovietului Suprem, preşedintele A Mutalibov a fost obligat să demisioneze la 6 martie 1992. Conform constituţiei , puterea a fost preluată de preşedintele Sovietului Suprem, Yakub Mamedov, acesta a refuzat să participe la summitul CSI de la Kiev din 21 martie 1992 iar reprezentanţii Azerbaidjanului au renunţat să semneze tratatele cu această organizaţie. În martie 1992 , forţele armene au atacat oraşul Şuşa singurul raion cu populaţie preponderentă azeră dintre cele 5 judeţe al provinciei autonome , comunitate din nordul Karabahului şi în mai au încheiat cu cucerirea oraşului Lacin. La 15 mai 1992 AXC folosind cu susţinerea trupelor militare care au parasit linia frontului ajunşi la Baku au ocupat clădirea Sovietului Suprem, Televiziunea Naţională şi sub ameninţarea bombardării preşedinţiei A Mutalibov a zburat într-un avion militar rus la Moscova. Folosindu-se de criza politică şi militară din Azerbaidjan, Armenia a câştigat una dintre cele mai importante bătălii , la 17 mai a căzut şi oraşul Lacin, care făcea legătura între Karabahul de Munte şi Armenia. Nu este o întâmplare că ofensiva agresivă pentru cucerirea oraşelor Lacin şi Şuşa a avut loc la 17 mai 1992 la o zi de la aderarea CSI, iar latura cooperării militare prin aderarea de bună voie la Pactul de Securitate al CSI. Figură puternică politică Heydar Aliyev, şeful conducerii Republicii Autonome Nahicevan şi mai târziu liderul Partidului Noul Azerbaidjan, a rămas în afara procesului, datorită limitei de vârstă adăugată în Constituţie art. 121(2), numai pentru a preveni o eventuală participare viitoare a acestuia la campaniile de scrutin. La alegerile prezidenţiale din 7 iunie 1992 au fost castigate de preşedintele AXC Elcibey cu 59% din voturi. . În iunie 1992 are loc o contraofensivă, azeri reuşind să ocupe Adgere ( Mardakert) şi regiunea Şaumian la nord de Karabah. Ocupaţia azeră era să fie de durată scurtă. Potrivit acordului de la Almati, semnat prin intermediul Kazahstanului, la 1 septembrie 1992 s-a încetat focul. Azeri au început să atace în contraofensivă după ce armeni au încălcat acordul de încetare a focului, azeri ajungând pe punctual de a ocupa coridorul Lacin, eliberând o mare parte din acest raion, în noiembrie au pătruns până la 10 km de Stepanakert, însă retragerea trupelor lui Surat Huseynov, unul din comandanţii operaţiunii a dus la eşuarea operaţiunii. Datorită retragerii armatei de către acelaşi Surat Huseynov de pe frontul Mardakert la 5 februarie 1993 a fost lansat atacul de corpul de expediţie a Armeniei, de trupele mercenarilor-kazaci şi de regimentul al 128-lea al armatei ruse nr. 7 (60%-80% din soldaţii din armata a 7-a erau de naţionalitate armeană,  regimentul 366 care a sprijit puternic ofensiva armeană, mai mult decât atât, după retragerea lor oficială din zonă, o bună parte se alătură armatei armene din Karabah) forţele armene recuceresc Adgere(Mardakert) , s-a finalizat cu ocuparea aproape a tuturor teritoriilor eliberate. Forţele armene declanşează o nouă ofensivă la 3 aprilie 1993, cucerind împrejurimile oraşului Kelbadjar cu 58 300 de locuitori împreună cu părţile eliberate ale judeţului Lacin cu 32 000 de locuitori acesta reprezentând ultimul obstacol terestru între Karabahul de Munte şi Armenia. Colonelul Surat Huseynov fusese eliberat din toate posturile militare ocupate, el încă rămânea comandantul trupelor sale şi sprijinit de divizia rusă cu nr. 104 nu s-a supus ordinului preşedintelui privind suspendarea unităţii respective. La 4 iunie 1993, 3000 de soldaţi pro-guvernamentali împreună cu tehnica militară încearcă să-l înlăture pe rebelul colonel, forţele pro-guvernamentale au fost învinse de către colonelul Surat Huseynov. În iunie 1993 Grupul de la Minsk a ajuns la un acord pe o perioadă de 6 luni încetare  luptelor, stabilind restituirea oraşului Kelbadjar al azerilor. Armenii din Karabah, în ciuda presiunii autorităţilor de la Armenia nu au acceptat planul şi după o lună de zile luptele dintre azeri şi armeni au izbucnit din nou. Lipsa armatei regulate, lupta politică, politizarea forţelor militare armeni au beneficiat de pe urma crizei şi dislocării unităţilor militare de front în capital armenii profitând de luptele interne pentru putere din Azerbaidjan, în iunie rupe pacea şi reiau luptele în regiunea Karabah. Având în vedere această ocazie rară, Azerbaidjan foarte slăbit, armeni nu se opresc la securizarea Karabahului, continuă luptele pentru a controla districtele Agdma, Fizuli şi Djebrazil. După o luptă de 43 de zile, la 23 iulie oraşul Agdam a fost cedat.. Lupta pentru putere dintre preşedintele Elcibey şi Huseynov, ultimul având superioritate militară. Huseynov urmărea interesele Moscovei, care dorea recăpătarea influenţa asupra acestei ţări. În această luptă pentru putere apare al treilea personaj, Înţelegând primejdia înlăturării naţionale de forţele pro-ruse şi de revenirea lui Mutalibov, Elcibay l-a invitat pe rivalul său politic Heydar Aliyev, sprijinit puternic de Turcia. La 15 iunie Heydar Aliyev a fost ales preşedintele parlamentului ţării.  La 29 august 1993 a fost organizat referendum iar participanţii la vot au votat pentru suspendarea lui Elcibey, la 3 octombrie 1993 Heydar Aliyev a fost ales preşedinte al Azerbaidjanului. Aliyev, fiind un politician mai bun decât predecesori lui interpretează correct situaţia, l-a numit pe Huseynov prim-ministru , reuşind în acest mod să-l neutralizeze, prim-ministrul nu avea funcţii importante, Azerbaidjanul fiind republică prezidenţială. Având în vedere că ofensiva armeană continuă şi forţele azere prost echipate şi organizate nu puteau să oprească înaintarea lor , Aliyev aplică la CSI. Prin aderarea la CSI şi promisiunea de a permite înfiinţarea unor baze militare ruseşti şi staţionarea trupelor pe teritoriul statului a câştigat suportul Rusiei şi a reuşit să achiziţioneze arme modern. Ca effect al aderării, azeri puteau să achiziţioneze armament mai modern de la la Rusia armament similar cu cel al armenilor şi 200 de consultanţi militari participă la reorganizarea şi pregătirea armatei azere. Mai mult decât atât, Kozyrev a intervenit şi pe plan politic ameninţând armenii cu sancţiuni dacă nu sunt oprite ofensivele. Iar prin implicarea Statelor Unite de partea azerilor aceştia dispun de o tehnologie net superioară celor armene la 4 mai 1994 Azerbaidjanul s-a alăturat la Programmului de Pace al NATO. La 2 noiembrie 1993 preşedintele Heydar Aliyev s–a adresat direct poporului azer prin televiziunea şi radioul national şi i-a chemat să lupte cu duşmanul. În noiembrie-decembrie 1993 Aliyev a reuşit să restaurizeze ordinea în armată au fost organizate 40 de batalioane noi, compuse din 16 700 de soldaţi. În decembrie 1993 a avut loc o contraofensivă în regiunile Adgere(Mardakert) şi Kelbadjar, precum şi la est de Karabah. Zonele ocupate de armata azeră au fost recucerite la începutul anului 1994 de forţele armene din Karabah, sprijinite puternic de cele din Armenia. Mai mult trupele armene au iniţiat o ofensivă pentru cucerirea oraşului Zevlah, dorin să separe Baku de cel de-al doilea oraş azer ca mărime , Gandja şi să separe Azerbaidjan în două părţi ofensiva a fost fără succes. În mai 1994 au fost deschise negocierile de pace, cu toate că luptele nu au fost oprite imediat. La procesul de negociere a păcii, Naţiunile Unite au rămas la periferia conflictului lăsând locul şi rolul OSCE de a se implica în efortul de a găsi o soluţie politică de a rezolva conflictul. Eşuarea negocierilor de pace în acest conflict au dus la păstrarea status-quo-ului din 1994 când s-a semnat un armistiţiu între armeni şi azeri pacea a rămas destul de fragilă. Armenia a păstrat coridorul Lacin, regiunea cucerită, Nagorno-Karabah lăsând regiunea Nahicevan fără nici o legătură terestră cu Azerbaidjan. Azerbaidjanul a fost nevoi să recunoască Nagorno-Karabah drept a treia parte în conflict şi a demarat negocierilor de pace cu autorităţile acestui regiuni, în dorinţa de a ajunge la o înţelegere. Situaţia de la Baku era una dramatică deoarece pe lângă războiul deschis cu Yerevanul, nici situaţia politică internă nu era stabile. În aceste condiţii, după aproape şase ani de conflict şi cu un moral la pământ, în aprilie 1994 , Rusia a înaintat Azerbaidjanului un tratat de pace umilitor, care asigura Moscovei concesii politico-economice colosale şi pătrunderea armatei ruse în zona de conflict. Pentru a înţelege rolul Rusiei în Caucaz şi în conflictul dintre Armenia şi Azerbaidjan pentru Nagorno-Karabah trebuie de văzut relaţiile ei cu puterile ei regionale Iran şi Turcia Ostilităţile începute în 1988, prin medierea Rusiei , iau sfârşit la 12 mai 1994, când părţile beligerante au semnat Acordul de încetare a focului. Pe 16 mai 1994 Pavel Grachev, Ministrul Apărării al Rusiei a solicitat încetarea focului. Două luni mai târziu miniştrii de apărare din Armenia şi Azerbaidjan şi conducătorul militar din Karabah au semnat un accord de pace , actual şi în zilele noastre. Teritoriile controlate de armeni au fost practice integrate în Armenia, chiar dacă politic acest lucru nu a fost acceptat niciodată de Azerbaidjan. Din punct de vedere economic şi financiar ( buget de stat e comun al Armeniei şi Karabahului) sunt ca o singură entitate. Actualmente Nagorno-Karabah rămâne un stat nerecunoscut internaţional, aflat cu raoianele vestice ale Azerbaidjanului . La 6 decembrie 1994, summit-ul de la Budapesta hotărăşte crearea unei co-preşedenţii -formată din Rusia, SUA, şi Franţa –care să coordoneze şi accelereze procesul de încheiere acord de pace. Sub coordonareaa co-preşedenţiei în exerciţiu, procesul de negociere se intensifică. Au loc numeroase runde de întâlniri directe între părţi, au fost avansate principii de lucru şi variante multiple de proiecte privind acordul final, dar fără rezultat concret, în prezent persistă o situaţie ambiguă nici de pace nici de război. Grupul de la Minsk la început a urmărit reconciliera zonei, Statele Unite şi Rusia urmăresc asiguraraea accesului la resursele de hidrocarburi don zona Mării Caspice şi răspândirea lor în zonă, soluţionarea conflictului fiind pe plan secundar. Azerbaidjan solicită respectarea integrităţii teritoriale a statului şi returnarea teritoriilor ocupate de armeni, în mod implicit şi Karabahul de Munte, armenii din Nagorno-Karbah doresc recunoaşterea internaţională a independeţei Karabahului incluzând şi coridorul Lacin şi refuză orice soluţie care presupune încadrarea Karabahului sub jurisdicţie azeră. La summitul OSCE de la Lisabona 3.12.1996 au fost formulate princiipiile de bază ale negocierilor dintre părţi pentru soluţionarea conflictului: - Integritatea teritorială a statului azer. - Autodeterminare şi un înalt grad de autoadministrare a Karabahului în componenţa Azerbaidjanului - Garanţii de securitate pentru Karabah şi populaţia sa. Toate încercările de negociere au eşuat. Fiecare parte se apără cu argumente juridice şi istorice. Armenia susţine:
 1)Karabah/ Artsakh este parte a istoriei Armeniei, cunoscută în sec 9-6 î. Hr. Sub numele de Urtekhe/ Urtekhini, menţionate de lucrările lui Strabon, Pliniu cel Bătrân, Ptolomeu, Plutarh, Dio Casius;
2) Nagorno-Karabah nu are viitor ca parte a Azerbaidjanului, acesta trebuie să exprime voinţa poporului regiunii respective
3) Azerbaidjanul nu are temei legal, politic şi moral să pretindă Nagorno – Karabah.
Azerbaidjanul pledează pentru:
 1) Recunoaşterea suveranităţii şi integrităţii sale teritoriale, inclusive asupra Karabahului;
 2) eliberarea teritoriilor istorice ocupate în timpul conflictului – ca precondiţie a negocierelor;
 3) Întoarcerea refugiaţilor în locurile de reşedinţă anterioare conflictului. În 1997 Grupul de la Minsk propune un nou plan de soluţionare a conflictului: retragerea trupelor armene şi stabilirea statului Karabahului de Munte Ter Petrosian acceptă propunerea însă această propunere a fost refuzată de prim-ministrul Kocharyan , de mistrul internelor Serhik Sarkisian, de ministrul apărării Vazgen Sarkisian, în februarie 1997 preşedintele Levon Ter Petrosian fiind nevoit să demisioneze, în martie 1997 a fost ales preşedinte Kocharyan şi negocierele privind procesul de soluţionare a conflictului au fost aruncate înapoi. În 2008 Grupul de la Minsk a încercat o negociere şi o rezolvare definitvă a conflictului dar scopurile au eşuat. Deşi s-au propus un referendum care să hotărască soarta Nagorno-Karabah, acesta a fost respins de Azerbaidjan deoarece ar fi avantajat Armenia întrucât proporţia etnicilor armeni din provincie este extrem de ridicată. În 2008 preşedintele azer Ilham Aliyev a declarat că dacă va fi nevoie va recurge la forţă pentru recuperarea teritoriillor. O altă perspectivă de rezolvare a conflictului ar fi schimbul de teritorii: Azerbaidjanul ar trebui să cedeze coridorul Lacin, asigurând accesul accesul la Karabah, însă azerii refuză suveranitatea Karabahului şi nu vrea să cedeze cu nici un preţ coridorl Lacin ,care măcar nici nu făcea parte nici înainte de 90 din Nagorno-Karabah şi este populat de azeri, armenii Armenia ar trebui să cedeze un coridor Zangazur pentru a asigura accesul Azerbaidajnului la Nahicevan, asta ar însemna să renunţe la graniţa lor cu Iran , graniţa care s-a dovedit a fi esenţială pentru securitate statului, piederea graniţei cu Iran ar fi un compromis de neacceptat. În permanent au loc lupte mici între forţele armenilor din Karabah şi forţele azere. Negocierele sunt blocate fiecare parte îşi apără poziţia luată la începutul conflictului. Atât Armenia, cât şi azeri continua echiparea forţelor şi mărirea capacităţii militare pentru a putea obţine cu forţă ce nu se poate asigura pe cale diplomatică. Schimbarea majoră este situaţia economică a ţărilor, Azerbaidjan depăşind Armenia datorită relaţiilor sale cu vestul şi datorită resurselor de hidrocarburi. Dispune de un buget mai mare cu care a reuşit să asigure supremaţia forţelor sale militare în prezent.

Read more »

AXA Bruxelles – Moscova - Beijing - Washington

La o simplă analiză găsim patru centre de putere UE, SUA, China și Rusia, numai discutăm de o lume unipolară sau bipolară secolul XXI v-a fi o lume a multipolarității. Democrația are nevoie de democratizare spune Anthony Giddens, autor britanic al mai multor cărți despre integrare globală. După alegerile din mai 2014 în Parlamentul European, se prevăd că vom avea parlamentari cu tendinţe naţionaliste iar Uniunea Europeană nu fa mai fi deschisă și mai responsabila. Brzezinski spunea că dacă Europa se va mulțumi să fie doar o zonă a liberului schimb, atunci nu mai este nevoie să-și întărească instituțiile, de o apărare comună. dacă însă europa dorește să devină un actor cu puteri depline în arena internațională, trebuie ca pentru acesta să-și construiască mijloacele necesare: cele politice, instituționale și monetare. Adoptarea unei noi strategii noi de către UE va genera: divizarea eforturilor de securitate euroatlantică între UE și SUA, va duce la limitarea influenței SUA și NATO în spațiul UE, asigurarea umbrelei de securitate a UE de către SUA în faza constituirii structurilor de securitate proprii, apariția multipolarități UE – SUA, China- Rusia, creșterea creșterea influenței Marii Britanii în promovarea coeziunii arhitecturii euroatlantice. Obama a încearcat să intre în graţiile duşmaniilor spre deosebire de conducătorii Partidului Republican care nu sunt dispus la compromis. Încercările preşedintelui de a rezolva problemele pas cu pas şi a-i determina pe aliaţi să fie parte a soluţiei s-au terminat cu un eşec total. Cheney socoteşte drept prostii eforturile acestuia de a se portretiza ca un lider puternic în materie de securitate naţională. Cu lumea arabă în dezordine şi cu Statele Unite criticate pentru conducerea din planul secund iar la alegerile din 2016 vom avea cel mai probabil un preşedinte republican. Viitorul ,,cowboy’’ v-a trebui să recâştige o parte din terenul pierdut. Să fie recunoscut ca lider global, - Vladimir Putin cu conducere tot mai încrezătoare, o Chină care se dezvoltă destul de rapid, dosarul nuclear Iranian, şi aşa zisul proces de pace israeliano-palestinian. Ordinea internaţională se bazează pe puterea economică şi militară a SUA şi nu pe valori liberale. Romney declara în cadrul unui interviu de nevoia de restaurare a unui ‚, leadership global’’ puternic încrezător şi principal. În paralel cu coordonarea vizibilă a politicii cu Iranul, Rusia a adoptat o politică duplicitară față de SUA, în contextul mai larg al eforturilor de reinstaurare a influenței de odinioară și al încercării în acest sens de creare a unor aliniamente anti-americane. Președintele american i-a reproșat Rusiei că revine la mintalitatea din timpul războiului rece. Relaţiile dintre cele două ţări au fost tensionate după ce Moscova a acordat azil politic unui fost angajat al agenţiei naţionale de securitate, americanului Edward Snowden, în loc de a-l trimite la guvernul Statelor Unite pentru a răspunde acuzațiilor de spionaj. Analistul american Robert Kagan – exponentul al perspectivei neoconservatoare – consideră că principala preocupare a SUA trebuie să reprezinte ,, prezervarea hegemoniei globale americane iar finalitatea politicii externe americane ar trebui să fie transformarea momentului unipolar în era unipolară’’ China nu oferă motive să se vorbească despre pretențiile ei de a domina. Vocea ei este din ce în ce mai convigătoare și ea împărtășeșete în multe privințe punctul de vedere al Rusiei în ce privește o serie de probleme de politică externă. Anihilarea hegemoniei americane, controversatele probleme nucleare ridicate de Corea de Nord și Iran, evoluția NATO și UE în spațiul euroasiatic, lupta împotriva terorismului, separatismului. Triunghiurile militare Statele Unite, China şi Federaţia Rusă ar trebui să definească criteriile de supremație în relaţiile internaţionale contemporane, sub influenţa mişcărilor islamice. Diferența dintre SUA, China și Rusia: SUA tehnologic în frunte, China în căutare de relații tehnice militare cu Rusia, Rusia în căutare de tehnologie în Occident. Relațiile ruso-chineze au cunoscut o renaştere în relaţiile bilaterale, China are acuma un singur prieten de încredere și acela este Rusia. Ceilalți aliați sunt capricioși și impreductibil ( Coreea de Nord, Myanmar sau Iran) și nu pot contribui cu mult din punct de vedere militar sau economic la un eventual conflict cu SUA și rețeaua ei de alianțe și parteneriate. Un război cald cu China ar fi una dintre cele mai complicate probleme logistice din istoria militară SUA, Washingtonul nu se teme de capabilităţile militare a Chinei, ci și de posibile atacuri cibernetice asupra sistemelor de comandă și control de la Pentagon, Beijingul are ca obiectiv reducerea rapidă a întârzierii în ce privește modernizarea armatei inspirându-se din planurile din planurile stocate la Pentagon mărindu-şi bugetul de la an la an, Bejing-ul a argumentat mărimea bugetului său militar prin faptul că acesta este modest în comparație cu volumul cheltuielilor militare ale unor state dezvoltat precum Marea Britanie, Franța, Japonia și mai ales Statele Unite. După războiul din Golf din 1991, şi în special după anul 2003 China are scopul de a rezolva prin mijloace militare un conflict local, apelând la înalta tehnolgiei, Furtuna în deșert nu a schimbat doar războiul în sine, ci a șocat și armata chineză, rezultatul fiind noua carta Albă a Chinei. Cartea albă este un document care arată că Rusia principal aliat strategic, în timp ce Statele Unite este definită ca fiind un teritoriu bolnav care împiedică prin activitățile sale geopolitice, lupta împotriva terorismului. Conceptul presupune că ţara ar putea începe să ofere perspective de securitate într-un cadru global, mai degrabă decât la nivel regional că este gata să devină mai proactivă pentru interesele sale de securitate. China a devenit un centru de putere economică, dar, de asemenea, una militară își schimbă statutul de putere regională în cel de putere mondială alternativă. Strategia Chinei în dinamica globală şi interesele regionale de cultura chineză strategică este de mii de ani, și de-a lungul mileniilor, ea nu a schimbat ci doar s-a modernizat în actualele condiţii ei consideră capabilităţile militare ca mijloc de presiune diplomatică în funcţie de tendinţele strategice, chinezi nu s-au echipat cu rachete nucleare pentru a speria lumea, cele mai eficiente este purtarea de război prin mijloace non-violente concepția lor fiind aceea de a obține victoria fără luptă. Relaţiile chino-americane a început să se înrăutăţească în 2009, când China ieșea cu capul în sus din criza financiară internațională pentru a încerca să impună propriile politici în regiunea Pacific. Școala geopolitică chineză consideră că America v-a căuta să afecteze creşterea Chinei, SUA se îndreaptă spre declin iar modelul chinez de dezvoltare oferă o alternativă la democraţia vestului şi la economiile de piaţă, SUA nu evoluează ca o forţă de menţinere a păcii şi una liberală, folosindu-și puterea unipolară într-o manieră în mod abuziv, care împiedică dezvoltarea oricărui pol de putere ce ar prelua inițiativa internațională de contrabalansare. Politicieni chinezi consideră China - ca centru de polarizare asiatică - și noua ordine mondială impusă de de percepțiile chineze de politică externă și de securitate au creat raporturi speciale în relațiile sino – americane, sino- ruse și sino islamice. Politicieni ruşi consideră că puterea globală capabile să influenţeze evenimente în mai multe regiuni cheie din întreaga lume. America se confruntă cu o putere care înțelege să o concureze la toate nivelurile: economic, militar, științific, cultural. China încearcă să remodeleze scena economică mondială și este în pragul reușitei. China vrea să devină un gigant strategic global nu unul regional cum este considerată acum. Strategiile de război ale Chinei sunt: militare, manipularea pieţei de capital, controlul media, fluctuațiile cursului de schimb valutar,invazia virușilor de calculator, manipularea ratelor de credit, războiul cultural, război psihologic, contrabanda, inducerea fricii și războiului dreptului internațional. Dacă Washingtonul le reproșează chinezilor că își mențin moneda la un nivel scăzut pentru a-și stimula exporturile, bejingul le reproșează americanilor că tipăresc la nesfârșit dolari datorită statutului special pe care îl are bacnota verde pe glob. China și Rusia fac presiune pentru ca dolarul să nu mai fie monedă de referință în tranzacțiile comerciale. Cele două au convenit că plata pentru bunurile și serviciile furnizate reciproc să se facă în moneda națională a fiecărei țări și nu în dolari. La acestea se adaugă la puterea militară a Chinei în plină evoluţie şi conflictele repetate în Marea Chinei de Sud. Cât privește Taiwanul, portavionul american în coasta Chinei cum îi plăcea generalului Douglas McArtur să-l numească, Washingtonul are un acord stabilit în 1982 cu Taipei așa numit Cele 6 asigurări acord care include pe lângă acordul politic, economic și cel militar vânzările de armament . China nu a renunțat niciodată în Taiwan, ea este o insulă chineză rebelă care prin conducerea democratică din insulă pune în pericol China doar ideologic Brzezinski spune că relația SUA cu Taiwanul bazată pe vânzările de armament va duce la creșterea ostilității Bejingului față de SUA. Folosind formula lui Deng Xiaoping o țară două sisteme utilizată în Hong Kong se poate reformula o țară mai multe sisteme urmând ca Taiwanul să revină ca parte a Chinei, rămânând cu sistemul politic, social și militar actual, mai mult cu păstrarea actualelor angajamente internaționale, sistem distinct față de cel al Beijingului și fără să fie necesară desfășurarea trupelor chineze în insulă. China se confruntă cu amenințări tendințele separatiste ale diferitor provincii, conflicte interne și cele de interese, securitatea Rusiei sunt atacate de elementele naționaliste și islamiști radicali din Cecenia și Caucazul de Nord. Războiul din Afganistan, deghizat ca un război pentru a eradica terorismul Taliban, talibanii fiind aduși la putere chiar de administrația Clinton în 1996 şi odată cu retragerea trupelor americane din Afganistan vor crea un spațiu lipsit de controlul puterii oficiale de la Kabul și care va fi umplut de islamiști fundamentaliști ce-și vor impune strategia în întraga zonă ce va cuprinde granițele Rusiei, Iranului, Pakistanului, Chinei și Indiei. Terorismul şi statele teroriste încă sunt acolo şi trebuie de luptat împotriva lor indeferent de cost. Utilizarea de către Casa Albă a atacurilor cu drone, care au devenit semnătura lui Obama în materie de vânătoare a teroriştilor, în încercarea de a-i convinge pe sceptici că Preşidinţia îşi foloseşte cu responsabilitate extraordinarele puteri. În mare parte a câştigat disputa: mai mult 60% din americani susţin atacurile internaţionale. Barack Obama a făcut din folosirea dronelor unealta sa tipică împotriva terorismului, selectând personal ţinte dintr-o listă a uciderilor, în timp ce acest noi soi de forţă aeriană presăra din cer moarte asupra teroriştilor pe două continente şi supunea al-Qaeda. Barack Obama a revoluţionat războiul, iar dronele le zboară asupra unor locuri ca Libia, Pakistan, Somalia şi Yemen – ucigând peste 1000 de oameni în ţări cu care SUA nu s-a aflat niciodată în război în timpul preşedenţiei lui Barack Obama. Un factor de dezechilibru va fi Turcia alături de un Iran în cel mai scurt timp nuclear. În contextul schimbărilor geopolitice din ultima perioadă se conturează existența unei alianțe, în regiunea Eurasia, din care fac parte China, Rusia și Iran. Continuarea unei axe noi de putere, China-Rusia-Iran, reprezintă o ameninţare reală pe termen scurt şi mediu, şi pe termen mediu şi lung, elimină riscul de confruntare militare clasică cu Rusia. Această alianță constituie un obstacol împotriva intereselor americane. Rusia și Iranul sunt mari exportatori de energie, ambele având interese comune atât Moscova cât și Teheranul se opun cu fermitate scutului antirachetă. Iranul se va manifesta ca un pol de putere în Orientul Mijlociu şi va fi capabilă să exporte revoluţia islamică. Siria rămâne centrul de acțiune al puterilor globale în perioada următoare. Aici confruntarea dintre cei trei plus ţările din Peninsulă Arabică va balansa de la posibila utilizare a forței la soluția diplomatică. Se pune întrebarea dacă Assad are un înlocuitor care să asigure stabilitatea în regiune . Condoleeza Rice este optimistă a cărei credinţă în progresul istoriei – şi rolul de de deschizătoare de drumuri al Americii – este aproape ‚, teologie’’ Însă întrebarea pe care o pune Rice: Care este poziţia Americii? Pacea se obţine prin putere. Rusia este pivotul unui imperiu, fiind forța principală a unei structuri statale euroasiatice. Pentru Moscova, căderea Cortinei de fier a însemnat nu numai căderea comunismului şi Imperiul sovietic, dar a fost o lume în care Rusia a fost scoasă de pe linia factorul de decizie lume. După colapsul Uniunii Sovietice a marcat începutul perioadei confuze care a generat căderea economică a Federației Ruse și acest fenomen a angrenat toate sectoarele sociale și economice. Legat de Rusia , în fața Statelor Unite s-a ridicat o întrebare pe care a formulat-o Zbiegnew Bzrezinski: Dacă Rusia nu mai este adversar, cine este ea, deja aliată sau client, sau pur și simplu dușman care suportă să fie învins? Care trebuie să fie scopurile și conținutul marii strategii a SUA după războiul rece legat de această uriașă țară care într-un fel sau altul este predestinată să fie o putere în treburile întregii lumi indiferent de starea ei bolnăvicioasă de astăzi? Rusia a trecut peste imensitatea de sfidări, cea mai importantă fiind reconstrucția internă. Acest proces care se pare că s-a încheiat, a a vut loc sub o imensă presiune istorică, psihologică, socială, și grupurilor de interese conferind acestei țări un nou experiment istoric. Rusia este percepută și este luată în considerație numai atunci când este puternică și stă bine pe picioarele ei. Tranziția în Rusia a însemnat trecerea de la totalitarism la democrație, de la economia centralizată la cea de piață dar și trecerea de la statul imperial la cel post imperial. Tranziția a fost delicată, pentru că câteva secole trăiesc cu ideea imperială, care le oferea un gen de compensație la greutățile și lipsurile vieții cotidiene. Dispariția ideologilor imperiale ruse și a celei comuniste a indus în rândul populației abandonul și a generat ideea universală că dispariția imperiului este un complot deliberat pentru dezmembrarea unei națiuni istorice cu valențe globale. Este adevărat că Rusia s-a folosit întotdeauna de privilegiul de a duce o politică externă independentă și nu de puține ori a mers împotriva curentului n luarea hotărâri de ordin politic la nivel internațional. Rusia vrea întoarcerea în arena internaţională ca rival Statele Unite, chiar dacă ar cauza un nou război rece, consideră că este util pentru a spiritului rus. Putin Rusia vrea restabilească măreţia în zilele lui Petru cel mare, Ecaterina cea mare, Alexandru I, care intra cu armata în Paris. Anul 1999 este considerat anul în care Rusia a atins punctul de jos al potențialului ei de a influența ordinea internațională fapt dat de nivelul puterii economice și militare pe care Moscova atinsese. Pentru a pune Rusia pe roate Putin s-a oprit asupra două obiective: aducerea oligarhilor sub comanda guvernului și utilizarea resurselor primare ca mijloc de dezvoltare economică. Principalul instrument: GAZPROM. Misiunea gigantului rus de a explota resursele energetice, de a stabiliza țara și de a crea un cadru adecvat pentru dezvoltarea economică durabilă. Extinderea NATO şi UE odată cu piederea acelui râvnit loc doi de mare putere, a determinat Rusia să acționeze pentru a atrage noi parteneri şi alianţe strategice, pentru ai permite acestuia să se întoarcă în arena internaţională. În ultimii ani, penetrarea SUA în spațiul ex-sovietic a provocat o îngrijorare la Moscova. Statele islamice nu pot uita intervențiile în forță din Afganistan, Cecenia, Uzbekistan iar popoarele subjugate nu pot uita victimele perioadei comuniste și strategiile de desnaționalizare și strămutare a altor etnii în Siberia. Aceste contradicții sunt escaladate și de intervenția externă a unor ONG –uri finanțate din exterior de cei care au imigrat în spațiul occidental. Exportul democrației americane – antagonic proceslui de sovietizare și nimicire a elementelor sociale indezirabile, care avea să deschidă drumul anarhiei proletare. Este evident că Rusia păstrează potențiale posibilități pentru a influența în mod esențial conținutul și caracterul echilibrului de forțe global și regional. Suprafața uriașă, deținerea de arme nucleare strategice, a celor mai bogate resurse naturale. Pe fondul disoluției sistemului sovietic și al ofensivei occidentale și asiatice, Rusia s-a repliat și a adoptat diplomația de ordin geopolitic a vecinătății sale apropiate. Această abordare avea să constituie liantul spațiului rus și menținerea în sfera de influență a fostelor republici unionale, inclusiv cele islamice. Rusia a intrat în marș forțat pentru recucerirea puterii mondiale și în primul rând a zonelor de influență pierdută. Kremlinul și-a modificat strategia pentru a obține refacerea puterii globale. Rusia îşi păstrează influenţa în state precum Georgia, conflictul cu Osetia, Moldova în conflictului cu Transnistria şi cu declarațiile făcute de Rogozin la Chișinău: ,, militarii ruși se vor afla în Transnistria atâta timp cât va fi nevoie’’ aduc o lumină clară a ceea ce Moscova intenționează în viitorul apropiat: dispozitivele militare rusești din regiune au primit armament nou în conformitate cu planul de reînarmare a forțelor ruse, gestionarea conflictului cu Armenia și Azerbaidjan cu Nagorno-Karabah și enclava Kaliningrad. La data de campaniei de alegeri pentru un mandat prezidențial al treilea rând, o creştere semnificativă în puterea militară a Rusiei. La un moment când Putin era încă prim-ministru, el a dezvoltat, în anul 2012, bugetul militar, echivalent cu 12% din PIB a făcut alianţe cu statele islamice şi cu Republica Populară China ce au provocat critici din UE şi Statele Unite, dar nevoia de cooperare între cele două puteri regionale cu Rusia, care deține resusre foarte mari de materi prime a dus la la o înțelegere tăcită în plan politic, militar și economic. Rusia nu acceptă acțiuni care să-i slăbească poziția geopolitică, aducând prejudice capacităților sale de apărare.Rusia exportă în principal materie și sursă de energie, pe locul doi stă exportul de tehnică militară. Numirea în funcție de viceprim-ministru însărcinat cu complexul militaro-industrial Dmitrii Rogozin are greutatea și semnificația ei, acesta fiind ambasador al Rusiei la NATO. Rogozin consideră instalarea pe continent a unu sistem de apărare balistică drept o agresiune a Alianței Nord – Atlantice. Rusia lui Putin este al doilea furnizor de petrol de pe piețele mondiale, iar dacă ținem seama de livrările de gaze la export reiese că Rusia este exportatorul de materii prime pe bază de hidrocarburi numărul unu în lume. Priorităţile incluse în strategia includ furnizarea energie echilibrate pe plan intern şi la preţuri accesibile, să investească în tehnologii care să prevină consumul inutil de energie, stabilitatea financiară şi creştere, potenţial pentru investiţii, protecţia mediului. Producătorii din Rusia se concentrează în special asupra producţiei şi exportul de petrol şi gaze naturale dar este ignorat ca investiţii importante în sectoarele de tehnologie. Rusia va rămâne un actor major în pieţei energetice până în 2016 când în ţări precum România, Polonia, Ucraina v-a putea să exporte gazul de şist. Cantităţi enorme de gaze de şist sunt în SUA, Barack Obama a declarat într-un discurs ţinut cu ocazia Convenţiei Naţionale a Democraţilor că ,, Putem să diminiăm importurile de petrol la jumătatea de până în 2020 şi să creăm peste 600 000 de noi locuri de muncă numai prin extragerea de gaze naturale’’. Analişti de la Citibank preconizează că SUA vor fi cel mai mare producător de petrol şi gaz chiar în deceniul următor. Nu va mai fi nevoită să-şi facă griji pentru situaţia complicată din Orientul Mijlociu. Istabilitatea din această regiune va produce în continuare consecinţe importante. Însă piaţa energetică este globală, iar o peturbare în regiune ar avea în continuare consecinţe importante. Iar o Americă mai introvertită ar decide că nu mai este nevoie să joace rolul de garant al liniilor globale de aprovizionare şi de protector al şeicatelor din Golf. Provocările externe, lumea în care se schimbă în jur determină Rusia să ia hotărâri ferme în domeniul economic Problema cu care se confruntă Rusia este scoaterea capitalului din ţară şi investirea lor în ţări din UE. Principala condiție a stabilității economice și politice a Rusiei o constituire creșterea încrederii populației în conducerea politică a țării și influența pe care o are oligarhia economică finaciară formată din foști membri ai servicilor special și ai Organizației Felix care operează la nivel global și au drept țintă finală transformarea pe termen lung a Rusiei într-o mare putere în ierarhia țărilor și popoarelor din lumea de astăzi, în conformitate cu parametrii economici, sociali, politici, culturali, tehnologici, cei mai importanți în calitate de centru geopolitic independent. Creşterea economică în Rusia, de asemenea, va depinde de abilitatea cu care autorităţile pot rezolva reinvestirea profiturilor cu succes în vrac exporturile de petrol şi gaze naturale. Energia este un element important în dezvoltarea de Rusia, dar, de asemenea, un element de presiune, când situaţia politică necesită atât Ucraina şi Belarus. Datorită politicii Rusiei în domeniul de exportul de petrol şi gaze naturale au creat o Europă fricoasă, precaută, atentă la măsurile luate de la Kremlin, pentru multe țări europene devenit o prioritate de a identifica surse alternative de energie . O piesă – cheie este Azerbaidjanul, fără a neglija, desigur, importanța Georgiei. Azerbaidjanul se află într-o zonă nevralgică, deoarece controlează accesul la resursele energice din bazinul Mării Caspice și ale Asiei Centrale. Un Azerbaidjan independent legat de piețele occidentale prin conducte, care evită teritoriile pro-ruse, permite joncțiunea între economiile dezvoltate, mari consumatoare de energie și rezervele din aceste reale. Echipa rusă a finalizat o serie de tratate bilaterale cu ţările occidentale, bazat pe furnizarea de gaze naturale şi rezervelor de petrol şi achiziţionarea de tehnologie Această stare de fapt generat parteneriat stabil între Germania şi Rusia în domeniul energiei. Lumea investiţiilor vede China şi India ca fiind , practic, singurele puncte luminoase ale creşteri globale. China se confruntă cu probleme interne majore. Ce este sigur este că în ultimii 20 de ani, 350 milioane de chinezi au ieșit din sărăcie și trăiesc la standarde echivalente cu cele din Europa sau SUA. Creșterea miraculoasă economică în ultimii ani, a activat și a adus în prim plan potențialele geopolitice ale Chinei, care până în 1989 erau latente. Beijingul este interesat de dezvoltarea proprii economii, scop care o dată atins, ar garanta în mare măsură însăși stabilitatea regimului comunist chinez. Îmbunătăţirea nivelului de trai în multe ţări din întreaga lume care au adoptat democrații de tip occidental de asemenea, s-a accentuat competiția pentru supremația mondială, dezvoltarea procesului de desemnare a centrelor de putere și noua configurație a periferie regională, determinate de intrarea în scenă a noi actori internaționali precum Indonezia care are a treia cea mai rapidă creştere a bazei de consumatori din lume, după China şi India, şi se estimează că va depăşi Marea Britanie şi Germania pentru a deveni a şaptea cea mai mare economie în 2030.

Read more »

România motorul Europei (partea I). Media şi Politica Internaţională

Importanţă

În introducerea unei lucrări în mod tradiţional se arată cărui domeniu de cercetare îi aparţine aceasta; întrucât finalitatea ultimă sau obiectivul principal, dupa cum se va vedea mai jos, al proiectului este de natură politică, mai precis politică internaţională, domeniul în care se înscrie acest eseu, nu este cel al microeconomiei (caz în care s-ar fi studiat condiţiile intrării pe piaţă cu o televiziune care emite internaţional având caracter comercial, adică de afacere), nu este nici domeniul managementului de proiecte (caz în care s-ar fi arătat cum se strâng şi se planifică resursele pentru realizarea acestui post de televiziune), ci este domeniul politicii internaţionale, situaţie în care suntem mai interesaţi de capacitatea de vector de influenţă a postului, de conţinutul său editorial, de măsura în care reuşeşte să propage interesele celui care finanţează postul, în cazul de faţă statul roman. Aşadar, ne miscăm în domeniul politicii internaţionale, anume în subdomeniul care priveşte influenţa pe care o au media atât la nivel naţional al receptorilor, cât şi la nivelul relaţiilor dintre naţiuni.

            Trebuie recunoscut de la început că prima ţintă a unei astfel de iniţiative este formarea opinei publice din ţările receptoare şi drept consecinţă influenţarea atitudinilor acestora faţă de aparţinătorii ţării care emite, în cazul de faţă, românii, cu o menţiune specială a faptului că o schimbare în opiniile şi atitudinile cetăţenilor acestora, determină şi modificări în comportamentul politicienilor, al decidenţilor din ţările respective.

            În faţa unei astfel de propuneri, prima mare întrebare este ce rost ar avea un astfel de post, atunci când este cunoscut că atât Televiziunea Română, cât şi Radioul au servicii internaţionale, acesta din urmă chiar în limbi străine, care distribuie în principal informaţii despre România.

            Răspunsul la această întrebare este dublu, pe de-o parte aceste media româneşti nu au o audienţă cu adevarat internaţională, ele sunt urmărite mai ales de românii expatria; pe de altă parte, având un conţinut editorial alcătuit în mare majoritate din ştiri despre România, în condiţiile în care este evident că aceste media exprimă poziţia statului român, a puterii prezente la Bucureşti, el se bucură de o credibilitate redusă şi nu pot dizloca opiniile negative despre români.

            Chiar aceste răspunsuri arată direcţia în care ar trebui lucrat pentru ca un astfel de post să-şi realizeze obiectivele, anume o cât mai largă audienţă şi o cât mai mare credibilitate.[1] A exprima însă aceste deziderate, nu e suficent pentru ca în clipa în care s-ar purcede la realizare lor am observa ca un astfel de post de televiziune românesc International Voice of Actuality (în continuate IVA) ar trebui să joace în liga mare a emiţătorilor internaţionali.

            Ori a face acest lucru, înseamnă sume foarte mari de bani, uneori de ordinul miliardelor de dolari pentru că, în vederea asigurării credibilităţii, postul ar trebui să aibă o reţea de corespondence şi de birouri, personal calificat pentru editare în mai multe limbi şi evident personal pentru prezentarea ştirilor în aceleaşi limbi; altminteri el este obligat ca actualele canale să transmită 80%, 90% ştiri interne şi doar 10% , 20% ştiri internaţionale din surse secundare şi nu şi-ar atinge obiectivele.

            Pentru că am menţionat deja de doua ori obiectivele, este potrivit să spun că obiectivul principal este promovarea imaginii României; dacă vom compara acest obiectiv cu acelea ale unor reputate staţii internaţionale, vom observa că acestea din urmă au mult mai multă grijă pentru obiectivitate, vorbind despre educare, informare şi divertisment (BBC)[2], să acopere problemele internaţionale şi să exprime poziţia Franţei asupra acestora (France 24)[3], să promoveze libertatea şi democraţia prin informaţii obiective (VoA)[4]samd.

            Urmează de aici încolo ca aceste obiective să fie rafinate, astfel, să promoveze România arătând aderenţa autentică a acesteia la valorile libertăţii şi statului de drept prin informare obiectivă şi dezbatere a tuturor punctelor de vedere.

            Faţă de acest obiectiv principal se pot formula obiective secundare: realizarea unei imagini obiective despre România prin integrarea unei proporţii moderate de ştiri oneste despre ţară şi realităţile ei în fluxul general de informaţii. Aducerea la cunoştinţa opinei publice internaţionale, a poziţiilor României şi asfel schimbarea percepţiei asupra ţării, iar prin acestea creerea unui grad de atractivitate a investiţiilor străine şi facilitarea eforturilor diplomatice ale oficialilor români, în măsura în care postul va reuşi realizarea acestor obiective, va fi un bun instrument al diplomaţiei culturale, luând aici termenul cultura în cel mai larg sens antropologic al său.

            În termeni economici, a investi asemenea sume, de ordinul miliardelor de dolari, pentru un post internaţional de televiziune, presupune un cost de oportunitate, adică a prefera această investiţie în dauna uneia second best cum ar fi realizarea de unităţi productive, de autostrăzi, de locuinţe sociale etc. Evident este o decizie politică dificil de luat pentru care trebuie calculate cu grijă beneficiile pe termen lung. Cu siguranţă alte ţări au avut această idee, iar faptul ca nu au pus-o în practică este un semnal negativ pentru propria iniţiativă. Ceea ce trebuie avut în primul rând în vedere este faptul că pentru intrarea pe piaţă, costurile sunt chiar mult mai mari decât pentru funcţionarea propriu-zisă a postului. Judecând prin analogie, să ne gândim la remarca cinică, dar realistă a lui Cioran atunci când Noica şi-a intitulat una dintre cărti Sentimentul românesc al fiinţei, eseistul parizian întreba ce vrea să fie acest sentiment paraguayan al fiinţei? Dacă cineva din Paraguay deschide televizorul şi are de ales între BBC şi IVA, la care anume se va fixa?

            Al-Jazeera a reuşit să fie o voce alături de CNN, BBC etc. profitând de doua condiţii reunite: o sumă de intrare pe piaţă mai mare de 10 miliarde de dolari şi faptul că este o voce a lumii arabe care a descris obiectiv cel mai fierbinte conflict din lume din ultimele decenii, cel din Golf. Admiţând că ar exista o asemenea sumă de bani disponibilă, despre ce ar relata televiziunea noastră, despre problema emigraţiei româneşti? Despre unirea Basarabiei cu România? Despre întâlnirea lui Victor Ponta mediată de Tony Blaier cu Barak Obama la înmormântarea lui Nelson Mandela?

            Fiecare din aceste evenimente sunt relevante pentru români şi unele dintre ele reprezintă chiar simptome - ca unirea Basarabiei cu România- pentru balanţa de putere în Eurasia şi chiar în lume sau pentru starea Uniunii Europene- ca problema imigranţilor români din Anglia-, dar sunt doar simptome, nu cauze, nu probleme majore ca războaiele din Golf pentru resursele de petrol şi gaze.

            A recunoaşte aceste aspecte înseamnă tocmai a servi proiectului nostru, pentru ca în loc să-l montăm dintr-o dată cum a fost cazul Al-Jazeera, îl putem construi treptat, într-un deceniu de expemplu, cu voinţă politică şi planificare strategică de la resurse financiare şi dezvoltarea reţelei de corespondenţi până la realizarea credibilităţii, acordând atenţie unei prezentări de ştiri despre România şi a prezentării intereselor acesteia, care să nu distrugă obiectivitatea informaţiei.

            În acelaşi timp trebuie să observăm că, o asemenea acţiune presupune onestitate şi să acceptăm că defectele noastre nu sunt doar de imagine pentru a fi remediate printr-o contra-ofensivă mediatică; clasa politica ineptă, corupţia, iniţiativa cetăăenească tot mai slabă sunt realităţi.

           

            În tradiţia carteziana în care trăim şi în care se desfăşoară oricare cercetare, în mod natural, pentru răspunsul la întrebări se formulează ipoteze de cercetare. Formularea unei ipoteze de cercetare nu are sens decât în cazul în care legăm o cauză sau o condiţie cu un anumit efect.

Problema este ca în această succesiune logică, obiective-intrebari de cercetare- ipoteze, “in cele din urma observatia este cea care determina falsitatea sau adevarul ipotezelor”[5].

            Ori observatia nu se poate face decat post-hoc, dupa ce investitiile majore au fost facute. Astfel ca trebuie să avem conştiinţa faptului că proiectul pe care îl facem este riscant, reuşita lui depinde de factori greu de controlat precum voinţa politică, resurse financiare.

            Cel puţin la nivelul la care ne aflăm, al unui experimentum mentis, proiectul se dovedeşte interesant şi stimulator.

Obiective

            Formulând ca obiectiv principal promovarea intereselor naţionale ale României, aşa cum impune logica oricărei cercetări, pe seama lui trebuie formulată principala întrebare de cercetare, iar pe seama ipotezelor secundare se formulează întrebari secundare de cercetare.

            În cazul nostru principala întrebare este cum anume poate fi promovată imaginea României, iar întrebările secundare sunt în ce măsură şi în ce modalităţi se poate forma o opinie obiectivă şi pozitivă despre România, cum pot fi atraşi mai multi investitori străini etc.

            Obiectivele specifice:

IVA v-a interveni în momentul  când unii guvernanți ai unor ţări vor încearca să distrugă valorile și aspirațiile României,  trasmiterea unui eveniment în cadrul unei rețele globale de știri v-a forța adoptarea unor politici rapide.  Cu  cât notorietatea unui asemenea actor mediatic  este mai solidă  în plan internațional cu atât  influența  sa asupra proceselor globale, precum  politica externă a statelor, securitatea internaţională, strategiile economice la scară mare, a politicilor sociale. Aceşti guvernanţi vor fi obligați  să acţioneze într-un mediu în care  decizia lor trebuie să fie un răspuns la presiunea  impulsului imaginii de televiziune. Mass-media exercită o serie de influențe sociale prin funcţia lor de supraveghere a deciziilor și activităților publice în special celor guvernamentale prin faptul că informația opnia publică și prin aceasta exercită implicit o funcție formativ educativă. Pentru a capta încrederea unor factori de decizie se v-a folosi de metode precum favorizarea unor scurgeri accidentale de informații  sensibile sau interpretări trunchiate. Discreditarea unei persoane, crearea unor neînțelegeri între națiuni, dezinformarea opiniei publice în ansamblul său.  Dezinformarea reprezintă ansamblul procedeelor dialectice puse în joc în mod intenționat pentru a reuși manipularea perfidă a persoanelor  grupurilor sau a unei întregi societăți în scopul de a le devia conduitele politice de a le domina gândirea sau chiar de a le subjuga.

Marii magnații ai presei sunt, în primul rând oameni de afaceri, ale căror interese economice pot fi realizate în srânsă concordanță cu anumite evoluţii politice favorabile. Informarea corectă  a  opiniei publice  este alterată în măsuri  mai mică sau mai mare de procese involuntare de distorsionare a comunicării prin dezinformare, intoxicare, manipularea, influenţarea, înșelăciune, amăgire, intimidare, diversiune. Cosmetizarea adevărului, accentuarea doar a anumitor aspecte și alte asemenea procedee pot crea percepția publică dorită de către emiţător păstrându-se aparența de autenticitate și de obiectivitate. Reporterii şi  editorii vor acorda o atenţie specială, subiectivă unor reportaje, dar care trebuie să  influențeze într-o direcţie pozitivă afacerile  unor persoane din România. Obiectivele  IVA vor prezenta diferite tipuri  și niveluri care să-i reprezinte în interesul şi avantajul românilor şi ale partenerilor cu condiţia  ca aceştia să aspire la valorile României.

Internetul oferă posibilitatea unei relații  de comunicare  directă  între diferiți  lideri  de opinie din presă iar internauții navighează în căutarea  unor informațiile de interes  în anumite domenii de divertisment pe când știrile de actualitate și de interes general sunt procurate de la televiziune.  Marile trusturi media nu au doar un rol pasiv de martor și difuzor al evenimentelor, ci chiar influențează mersul acestora. Efectul CNN – ca urmare a căruia se produce o distorsionarea a semnificației evenimentelor: semnificația  lor locală este afectată în favoarea celei globale. Mediatizarea din perspectiva emoțională a unor crize  umanitare, schimbă ordinea priorităților de pe agenda politică a guvernelor – abordarea prioritară  a unor  teme de reîntregire a ţării cu   Republica Moldova dar  şi a teritoriilor româneşti aflate în componenţa unor ţări vecine.  IVA v-a reprezenta un mijloc de difuzare extrem  de important și eficace în punerea în practică a acțiunilor  de dezinformare. Dezinformarea v-a avea ca publicuri țintă grupuri mari de oameni chiar societăți întregi. Prezentarea românilor din teritoriile pierdute  drept victime are un efect imediat asupra opiniei publice, care, prin mecanisme de psiholgie colectivă, va simpatiza întotdeauna cu victima -  aceasta se va face pentru a stimula sau favoriza anumite evoluții politice și globale.

Ipotezele cercetării

 Imaginea României pe plan internațional este în mod cert una negativă.  Este suficient să ne focalizăm atenția pe evenimentele ce s-au petrecut în 2013, evenimente care au fost intens relatate și dezbătute de mijloacele de comunicare internaționale, pentru a ne contura o imagine despre ceea ce înseamnă Romania. În urma unei priviri de ansamblu în presa internațională putem deduce faptul că România este o țară cu un deficit democratic puternic, unde se ascunde adevăratul motiv referitor la neacordarea vizelor americane, o țară unde învățământul este mecanizat și nu pune accent pe dezvoltarea și consilierea elevilor în a își urma vocația, o țară ce vinde carne de cal pe post de carne de vită și nu în ultimul rând România, una dintre cele mai sărace țări ale Uniunii Europene, provoacă teamă din cauza cetățenilor români de etnie romă și respingere în vederea aderării la spațiul Schengen sau in vederea ridicării restricțiilor pentru piața muncii în interiorul Uniunii Europene, iar lista poate continua.

            Percepția despre România la nivel global este una negativă, însă în același timp este una subiectivă pentru că funizorii de presă internațională relatează informația din perspectiva lor și în avantajul lor. În abordarea metodologică, am analizat modul de relatare a trei subiecte ce descriu situația din România, luând ca surse atât trusturi de presă din țările implicate direct in dezbateri cât și tări neutre. Astfel vom putea observa faptul că toți transmițătorii au relatat aceleași puncte de bază și nu au existat mari diferențe între aceștia. După cum vom putea vedea și furnizorii de reportaje la nivel internațional care nu au fost implicați în mod activ în dezbateri (cu ar fi Rusia reprezentată de Russia Today) au oferit o alternativă pentru știrile relatate la nivel internațional, însă au preferat să relateze punctul de vedere al Marii Britanii, Franței sau Germaniei și nu pe cel al României. Rezultatul, în urma reportajelor analizate este acelasi,  imaginea și percepția României la nivel internațional este una negativă. Însă acest lucru s-a realizat și din cauza faptului că România nu a avut drept la replică decat pe scena locală, pentru că România nu există ca decident în sfera presei internaționale, aceasta neavând un mijloc de comunicare care sa transmită la nivel global.

Ipoteza transversală constă în realizarea unei imagini obiective a României la nivel global. Mijloacele de comunicare în masă joacă un rol foarte important în crearea imaginii de stat mai ales că sunt capabile să treacă cu usurință de limitele granițelor statelor. Astfel emițatorii internaționali au o importanță și o influență extraordinară ca formatori de opinie. La nivel internațional emițătorii urmaresc prezentarea punctului propriu de vedere în ceea ce privește domeniul stirilor externe. Insă, în timp ce vor prezenta o simplă alternativă a știrilor internaționale, aceștia vor critica rareori spre niciodată țara de care aparțin sau politica externă a statului autohton.

Astfel,  odată cu realizarea unei imagini obiective a României putem spera și la crearea unei imagini pozitive pe plan mondial care să ducă la realizarea obiectivelor acestui proiect.

Prezentarea şi explicarea abordării teoretice

În ceea ce privește metodologia, de-a lungul lucrării am recurs la două tipuri de abordări, și anume, cea comparativă, dar și cea istorică pentru că am avut în vedere istoricul celorlalte televiziuni de profil şi evenimentele care au condus la înfiinţarea lor. Pentru a înțelege fenomenul mass-media în cazul politicii internaţionale și maniera în care se implementează în domeniile aferente, în termeni de succes sau eșec, am analizat cazurile televiziunilor ca  BBC, CNN, France 24, Al-Jazeera.

Metodologia folosită pentru ipoteza centrală a proiectului constă în efectuarea unei analize comparative a celor mai dezbătute teme despre România anului 2013, preluate din presa internațională. Am ales trei subiecte de maximă importanță și cu impact puternic la nivel internațional ce au avut și încă au un rol important în conturarea imaginii României, și anume: exportul cărnii de cal drept carne de vită din abatoarele românești către Europa, aderarea României la spațiul Schengen și ridicarea restricțiilor de pe piața muncii pentru români în nouă țări din Uniunea Europeană.

Pentru cercetare am ales diferite trusturi de presă din Marea Britanie (BBC News, The Telegraph), Franța (Le Monde, AEUD Info), Germania (Deutsche Welle și Der Tagesspiegel) și Rusia (Russia Today).

Primul subiect abordat, scandalul cărnii de cal din Europa în anul 2013, a fost declanșat de identificarea de carne de cal nedeclarată în preparate cu carne de vită, congelate sau necongelate și comercializate de mari lanțuri de magazine din toată Europa. În acest scandal alimentar a fost implicată și România, fiind considerată locul de producție pentru această carne de cal. The Telegraph a relatat “în general atunci când un fermier nu mai are nevoie de un cal, acesta îl vinde pentru a fi exportat în tările unde carnea de cal este acceptată ca alternativă pentru vită, miel sau porc. În acest scop peste 10,000 de cai au fost exportați din Romania în acest an.”[6] Presa germană împărtășește această idee și susține că “România a produs în jur de 14.000 de tone de carne de cal în special pentru export. Iar acestă cantitate este în continuă creștere ca urmare a interdicției circulării căruțelor trase de cai pe străzile din Romania. Carnea de cal costă numai o șesime din carnea de vită produsă sub cele mai stricte reguli.”[7] Russia Today prezintă o sinteză a reportajelor europene si declară următoarele: “Ideea generală ar fi următoarea: carnea de cal comercializată drept carne de vită se produce în România și Polonia, se procesează în Franța, se livrează în Marea Britanie având etichete false și astfel periculoasa carne ajunge să fie distribuită în Spania, Olanda, Franța și în alte țări europene. Probabil această carne ajunge și in Rusia”.[8]           Un alt eveniment ce a pus România într-o lumină negativă in 2013 a fost împotrivirea Franței și Germaniei față de intrarea României în spatiul Schengen. Presa internatională a adoptat sau dezbătut atitudinea celor două state. Presa franceză menționează: “Franța a reafirmat luni, 30 septembrie, ostilitatea față de intrarea României și a Bulgariei în spațiul Schengen în conditiile actuale de control la frontierele externe ale celor două țări, prin intermediul ministrului afacerilor externe, Laurent Fabius, pe France International”.[9] După cum am menționat și în  Germania atitudinea este una de opoziție: „Guvernul federalrefuză să elimine controalele la frontieră pentru Bulgaria șiRomânia. Ambele țări nu sunt încă pregătite să adere la Spațiul Schengen, a criticat ministrul de Interne, Friedrich.” [10]Russia Today relatează hotărârea Franței  de a nu accepta intrarea României în zona Schengen din cauza problemei migrarării romilor “O furtună de critici lovește Franța după ce ministrul de interne respinge imigranții de etnie romă” , iar “Franța insistă în a nu permite României și Bulgariei să intre în zona Schengen ”[11].

            Ultimul subiect abordat pentru evidențierea portretizării negative a României pe plan internațional se referă la ridicarea restricțiilor de pe piaţa muncii pentru români şi bulgari în noua țări din Uniunea Europeană. Acest fapt a dus la mari tensiuni in interiorul Uniunii Europene în special în Marea Britanie și Germania, situația escaladând în decembrie 2013 – ianuarie 2014.

            Reportajele realizate de BBC World, canalul international de televiziune britanic,  portretizează în mod negativ imaginea Romaniei.  David Cameron a declarat că <vrea să se asigure că oamenii vin în Marea Britanie "din motive cinstite", nu doar pentru a pretinde beneficii>.[12] De asemenea,  Mark Harper, ministrul de stat britanic pentru imigrație, spune că guvernul a "înăsprit" sistemul de beneficii pentru a se asigura că persoanele care vinîn Marea Britanie, fac acest lucrupentru a găsi un loc de muncă și nu pentru a cere beneficii.[13]Aceași părere o împărtășește și Nigel Farage, liderul partidului naționalist UKIP, care numește permiterea migrației necondiționate pentru români și bulgari in Marea Britanie ca fiind un act “iresponsabil”.[14]  Situația este asemănătoare și în Germania, unde tema migrației este caracterizată de respingere și teamă, Germania fiind una dintre țările care a încercat să mențină pe cat de mult posibil restricțiile privind românii și bulgarii pe piața internă a muncii “Începând cu 31 decembrie 2013 aceste restricții nu vor mai exista, fapt ce a dat naștere unei dezbateri imediate in Germania în ceea ce privește înăsprirea regulilor pentru imigranți, susținută de Uniunea Creștin Democrata (CSU). Politienii se tem că migranții din cele mai sărace țări ale Uniunii Europene ar putea fi atrași mai ales de beneficiile sociale din această țară. ” [15]   Russia Today preia știrea din presa britanică, în special  din “Daily Mail” și “The Observer” și transmite astfel: “Panică de imigrație: Marea Britanie se teme de valul de imigranți ce va veni odată cu căderea restrictiilor de pe piața muncii ”[16] sau prezintă știrea prin intermediul unui articol despre speech-ul reginei Marii Britanii din 2013 “în speech-ul din acest an s-a făcut referire și la o serie de noi măsuri ce vizează limitarea imigrației în Marea Britanie în special din țările mai sărace ca România sau Bulgaria”. [17]

Deși analiza acoperă un număr limitat de evenimente ce s-au desfășurat într-o perioadă relativ scurtă de timp, aceastea au un impact puternic la nivel mondial și reușesc să redea întocmai percepția României la nivel international.

Pentru a demostra ipoteza secundară nu avem nevoie de o altă metodologie sau de alte exemple de reportaje. Cele expuse mai sus sunt necesare și suficiente pentru a arăta faptul ca fiecare entitate media internațională va relata din perspectiva proprie tema dezbătută și va face tot posibilul sa creeze un portret pozitiv al statului de care aparține. Rata de reușită este ridicată, iar beneficiile sunt de necuantificat. Drept exemple putem menționa – BBC, CNN, VoA, France 24, Al-Jazeera și multe altele.

România, de asemenea, are nevoie să își asigure un spațiu iconic și cultural, să contruiască și să susțină un dialog pe scena globală și nu în ultimul rând  România are nevoie să își creeze o identitate obiectivă la nivel internațional, toate aceste lucruri putând duce la schimbarea de fapt a politicii globale.

            Pentru moment dorința pentru recontextualizarea României pe plan internațional se observă numai accesând link-ul catre pagina virtuală a Ministerului Afacerilor Externe din România, însă este timpul ca România să poată “purta un dialog media” la nivel internațional, să poată “oferi replică” tuturor trusturilor internaționale ce periclitează imaginea României pe scena internațională.

Comentarea Bibliografiei Utilizate

Studiul asupra influenţei mass-media în politica internaţională a determinat proiectul înfiinţării unui post de televiziune românesc, dar cu o putere semnificativă în contextul globalizării. Diverse surse pertinente au fost selecţionate permiţându-ne, astfel, să ducem la bun sfârşit propunerea. In acest areal includem lucrările de specialitate în domeniul mass-media care au contribuit la formarea unei pareri avizate, articolele ştiinţifice şi articolele din presa internaţională din care am analizat percepţia celorlaţi asupra identiţăţii româneşti.

Ajutându-ne de lucrările ştiinţifice, am  extras teoriile ce vor analiza în detaliu conceptul de mass-media şi obiectivele stabilite.

Există teorii specifice cu privire la efectele mass-media şi în cazul acesta, vom vorbi de patru abordări generale. În unele situaţii, unele dintre aceste puncte de vedere ar putea fi considerate piese de muzeu, dar ele se repete în diferite contexte, în dezbaterile contemporane asupra mass-mediei. Pe scurt acestea sunt: o teamă conservatoare a culturii de masă difuzată în mass-media unei mase democratice populiste; perspective marxiste și neo- marxiste despre cultură şi mass-media (marxismul clasic și noțiunea de ,,bază și suprastructură", Economia politică a mass-mediei); noțiunea de ,,industria culturii " , asociată cu scriitorii primei generații ai Școlii de la Frankfurt. Teoria democratic liberală și mass-media sunt descrise ca fiind esențiale pentru pluralism și pentru  ,,o sferă publică", în care opinia publică poate fi formată în mod independent.

Cercetare contemporană se bazează pe acest abordare, dar pune  accent mai mult pe metodele empirice de investigare a rolului politic și impactului ( inclusiv ,,percepţie" ), a mass-mediei și mesajele transmise în situații particulare. Aceasta presupune examinarea mesajului mass-media (articolul din ziar, emisiunea de știri, etc ) , dar, de asemenea şi  problemele legate de producție (cine controlează mass-media în cauză ? Cum sunt ele organizate ? Câtă autonomie au jurnaliștii?) şi de asemnea cum interpretează cetăţenii mesajul (cum oamenii interpretează sau citesc mesajele  mass-media).[18]

În contrast cu aceasta este o tradiție liberală care vede mass-media ca fiind esențială pentru dezvoltarea democrației. Mass-media contribuie  la asigurarea drepturilor de cetățenie prin diseminarea informațiilor și  pluralismul  opiniilor.

Prin acest proces ,,opinia publică" formează și influențează  guvernul.  Media este considerată  ca fiind esențială  pentru funcționarea unei sfere publice de dezbateri deschise. Presa a constituit o sfere publică în care o dezbatere politică deschisă i-ar putea lua locul. Libertatea presei s-a dezvoltat ca  principiu în timpul valului de democrație de la sfârşitul  secolului al XVII-lea și  secolul al XVIII-lea.

John Keane a identificat trei concepte care stau la baza cererii de libertate a presei :[19]Teologic - un forum care permite omului  de a deduce între bine și rău ( John Milton) ; Drepturile individuale . Libertatea presei libertate garantată din partea elitei politice (John Locke);  obţinerea  adevărului -   argumentul de contracarare a   minciunilor. Toate noțiuni trebuie să fie contestat sau se va transforma în dogmă . (John Stuart Mill , On Liberty). Mass-media ar  facilita – din această perspectivă  - o piață a ideilor, promovând  dezbaterile pluraliste şi libera formare a opiniei publice în ceea ce Jurgen Habermas numește ,,sfera publică ".[20]

Evaluarea Impactului Implementării Proiectului

Interdependența tot mai mare între diplomație și  comunicare este în mod clar ilustrată  prin intensificarea cooperării între diferite ministere cum ar fi Ministerul Afacerilor Externe şi  cel al Culturii. Într-un context diplomatic relativ  delicat pentru România şi pentru  evoluția sa, importanța reprezentării internaționale mass-media a dobândit un rol crucial. În plus,  Europa are nevoie de o susţinere crescută pentru a-şi exprima vocea  pe celelalte continente, motiv pentru care guvernul român va dori să creeze un lanț mass-media care să permită  atât României, cât şi celorlalte state să-şi  exprime poziţia pe scena diplomatică internațională . Acest canal va dori să evite să aducă prejudicii diplomaţiei române, ci va contribui la dezvoltarea unei strategii de expunere a informaţiilor în aşa manieră incât să contureze o imagine veridică asupra evenimentelor atât din punct de vedere românesc, cât şi internaţional.

Incertitudinea cu privire la conturarea  misiunii  reale a canalului  poate complica punerea sa în aplicare sau  limitarea şanselor  sale de reuşită.

Cu toate acestea, importanța reprezentării mass-media la nivel internațional este o problemă culturală importantă, care merge dincolo de dimensiunea diplomatică și conturează o imgine asupra  prezentului, România  demonstrând  o anumită letargie în domeniu.

Politica democratică accentuează domeniul mass-media în demersurile democratice şi în formarea ,,opiniei  publice". Cu toate acestea, mass-media nu se limitează la însuşirea de către cetăţeni a unor caracteristici de observatori neutri, ci îi determină pe aceştia să devină părţi ale jocului politic.

---

[1] Cf., Brian Rotheray, Good News from a Far Country? Changes in international broadcast news supply in Africa and South Asia, University of Oxford, 2010 , p.13

[2] Cf., ibidem, p.21

[3] Cf., ibidem, p.16

[4] Cf., ibidem, p. 25

[5]  D. Colton and R. W. Covert, Designing and Constructing Instruments for Social Research and Evaluation, John Wiley & Sons, San Francisco, 2007, p. 106

[6]http://www.telegraph.co.uk/foodanddrink/foodanddrinknews/9859915/Horse-meat-scandal-How-horses-slaughtered-in-Romania-end-up-on-British-plates.html, de Patrick Sawer, Bianca Toma, in București și Peter Allen, în Paris, 10 februarie 2013, 4 ianuarie 2014

[7] http://www.tagesspiegel.de/weltspiegel/pferdefleisch-skandal-europaweite-suche-nach-einem-schuldigen-laeuft/7768104.html, Matthias Thibaut, 11.02.2013, 04.01.2013

[8]http://rt.com/business/eu-horse-meat-ban-292/, 22.02.2013, 05.01.2013

[9] http://rt.com/news/france-roma-immigration-criticism-comments-348/, 25.09.2013, 05.01.2013

[10] http://www.dw.de/deutsches-veto-gegen-schengen-erweiterung/a-16642545, 03.03.2013, 04.01.2013

[11] http://www.aeud.fr/France-Paris-oppose-a-l-entree-de.html, 30 septembrie 2013, 04.01.2014

[12]http://www.bbc.co.uk/news/uk-politics-21523319, 1 ianuarie 2014, 4 ianuarie 2014

[13]http://www.bbc.co.uk/news/uk-25564778, 1 ianuarie 2014, 4 ianuarie 2014

[14]http://www.bbc.co.uk/news/uk-25563222, 1 ianuarie 2014, 4 ianuarie 2014

[15]http://www.dw.de/angst-vor-den-%C3%A4rmsten-in-europa/a-17338621, Jennifer Fraczek, 02.01.2014, 04.01.2014

[16]http://rt.com/news/uk-migrants-restrictions-work-034/, 31.12.2013, 05.01.2013

[17] http://rt.com/news/queen-speech-eu-immigration-992/, 08.05.2013, 05.01.2013

[18] Vezi noțiuni de cadre mass-media și ,,agenda-setting " ; noțiunea Chomsky a ,,modelului de propagandă " , și noțiuni Stuart Hall de codare și decodare.

[19] James Curran, Ivor Gaber, and Julian Petley, Culture Wars The Media and the British Left, by Edinburgh University Press, 2005, 156-171.

[20] Jurgen Habermas, Structural Transformation of Public Sphere, Cambridge: Polity, 1991.

  

Autori:                                                                                         

     
                                                                

IACOVOIU Irina

PRIOTEASA Sarah

SLAMNOIU Cătălina-Oana

PLOP Andrei

 

Va rugăm să comentaţi la obiect, legat de conţinutul prezentat în material. Orice deviere în afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului  materialului, afişarea de anunţuri publicitare, precum şi jigniri, trivialitaţi, înjurii aduse celorlalţi cititori care au scris un comentariu se va sancţiona prin cenzurarea parţială a comentariului sau ştergerea integrală.

 

Comments

Read more »