AHMED vs Romaniei Cererea: 34621/03 Strasbourg, 13 iulie 2010

AHMED c. Romaniei

Cererea: 34621/03

Strasbourg, 13 iulie 2010

Procedura

1. La baza cererii sta o plangerii (nr. 34621/03) impotriva Romaniei al unui cetatean irakian, dl. Hamdoon Ahmed Ahmed (“reclamantul”) care a sesizat Curtea la data de 6 septembrie 2003, în virtutea art. 34 a Conventiei drepturilor omului și a libertatilor fundamentale (“Conventia”).

2. Reclamantul este reprezentat de d-na E. Crangariu, avocat în Baroul Bucuresti. Autoritatile romane (« Guvernul ») sunt reprezentate de catre dl. Razvan-Horatiu Radu, din partea Ministerului de Afaceri Externe.

3. La data de 9 octombrie 2008, presedintele celei de a treia sectiuni a hotarat sa comunice cererea catre Guvern. Dupa cum se precizeaza la art. 29 § 3 a Conventiei, s-a hotarat ca, camera sa se pronunte și asupra conditiilor de primire și a fondului.

ÎN FAPT

1. Circumstantele cazului

4. Reclamantul este nascut în 1962 și a locuit în Irak. Nu sunt oferite informatii privind domiciliul sau actual.

5. Printr-o decizie din 7 martie 2003, reclamantul a fost declarat persoana indezirabila pentru o perioada de 10 ani, de catre un procuror al parchetului de pe langa Curtea de Apel Bucuresti. Mentionand O.U.G. nr. 194/2002, procurorul consemna faptul ca existau suficiente indicii care demonstrau ca reclamantul, care se afla pe teritoriul Romaniei din 1982, ar fi comis fapte de natura sa puna în pericol siguranta statului. De asemenea, se mentiona ca dreptul reclamantului de sedere pe teritoriul roman încetase la data în care decizia mentionata a fost pronuntata.

6. La data de 10 martie 2003, Directia pentru straini il înformeaza pe reclamant ca a fost declarat indezirabil și ca trebuia sa paraseasca imediat teritoriul romanesc.

7. În aceeași zi, Parchetul de pe langa Curtea de Apel Bucuresti dispunea, în baza art. 93 OUG nr. 194/2002, plasarea reclamantului pentru o perioada de 30 de zile, în Centrul de primire, tranzit și cazare Otopeni (mentionat în continuare „centrul de tranzit”), în vederea îndepartarii de pe teritoriul romanesc. Dispozitiile pertinente din ordonanta mentionata sunt:

„ Procuroul C.P. de la Parchetul de pe langa Curtea de Apel Bucuresti (...) constata:

În baza dispozitiei din 7 martie 2003, reclamantul a fost declarat indezirabil pentru o perioada de 10 ani, conform art. 83, al. 3 din OUG. 194/2002, pentru motive de securitate nationala.

Luand în considerare faptul ca la data de 10 martie 2003, cetateanul strain a fost informat de aceasta masura și de faptul ca nu poate fi îndepartat de pe teritoriul roman, se va proceda la plasarea acestuia într-un centru special (...).”

8. Printr-o adresa din 10 martie 2003, directorul Oficiului National pentru Refugiati informa Directia pentru Straini despre procedura de obtinere a statutului de refugiat politic a reclamantului, procedura care era în curs, și prin care se preciza ca reclamantul nu poate fi îndepartat deoarece conform legii avea dreptul sa mai ramana pe teritoriu înca 15 zile de la primirea hotararii de privind acordarea statutului de refugiat politic. Oficiul National pentru Refugiati mentiona ca baza legala OUG nr. 102/2002

1. Procedura de plasare a reclamantului în centrul de tranzit.

9. La data de 10 martie 2003, în momentul în care a intrat în centrul de tranzit, acestuia i s-a înmanat regulamentul de ordine interioara al centrului precum și decizia parchetului din data de 10 martie 2003. A fost informat de posibilitatea de a depune plangere impotriva acestei decizii, fara ca aceasta plangere sa fie suspensiva de executare. Unicul motiv mentionat în decizia parchetului pentru plasarea sa în centru era faptul ca a fost declarat persoana indezirabila și ca nu a parasit teritoriul în termenul prevazut de lege.

10. La data de 2 aprilie 2003, ministrul de interne cerea presedintelui Curtii de Apel Bucuresti prelungirea masurii de plasare a reclamantului în centrul de tranzit pe motiv ca autoritatile competente nu au fost în masura sa puna în executare masura îndepartarii de pe teritoriul roman, reclamantul neavand un document de calatorie valabil.

11. Printr-o hotarare din data de 7 aprilie 2003, Curtea de Apel Bucuresti a dat curs cererii și a prelungit masura plasarii reclamatului pana la data de 8 iulie 2003. Curtea de Apel considera, pe de o parte, ca decizia din data de 10 martie 2003 era înca valabil, nefiind anulat prin nici o alta hotarare judecatoreasca, și pe de alta parte, ca reclamantul nu detinea un document de calatorie și ca facea obiectul unei proceduri de retragere a statutului de refugiat. Aceasta hotarare a devenit definitiva la data de 12 februarie 2004, printr-o respingere a recursului formulat de reclamant impotriva hotararii Curtii de Apel.

2. Contestarea ordinului de îndepartare de pe teritoriul romanesc

12. La data de 17 martie 2003, reclamantul a contestat ordinul din 7 martie 2003 prin care parchetul il declarase persoana indezirabila și prin care i se pusese în vedere sa paraseasca teritoriul roman. Reclamantul a mentionat ca era perfect integrat în societatea romaneasca: locuia în Romania de 21 de ani, venise în Romania sa studieze arhitectura; se casatorise cu o femeie de nationalitate romana (de care tocmai divortase) și era actionar la o societate comerciala înregistrata în Romania. A declarat ca, în cazul în care ar fi fost trimis în tara de origine dupa finalizarea studiilor, ar fi fost obligat conform legii irakiene sa efectueze un stagiu militar obligatoriu; ori, el iși manifestase fervent opozitia fata de politica militara a guvernului irakian, în deosebi impotriva presedintelui aflat atunci la conducere. Reclamantul s-a declarat consternat de concluzia parchetului conform careia el ar fi reprezentat un pericol pentru siguranta nationala a Romaniei și cerea tribunalului sa verifice informatiile care au stat la baza deciziei Parchetului și care au stat la baza deciziei de a-l declara indezirabil, decizie considerata nedreapta de catre reclamant.

13. Printr-o hotarare datata în 20 martie 2003, Curtea de Apel Bucuresti i-a respins contestatia formulata. Curtea aprecia ca masurile litigioase au fost luate de catre Parchet în baza prevederilor OUG nr. 194/2002 și ca datele și informatiile care au stat la originea deciziei parchetului nu pot fi aduse, sub nici o forma, la cunostinta persoanei declarate indezirabile, tinand cont de caracterul lor de secret de stat, conform prevederilor OUG nr. 194/2002 și ale Legii nr. 51/1991.

14. Reclamantul a contestat aceasta hotarare, considerand ca instanta Curtii de Apel nu a examinat legitimitatea contestatiei sale deoarece au omis sa ceara Parchetului informatiile care au stat la originea decizie de a-l declara indezirabil, ceea ce le-ar fi permis sa exercite un control a motivelor care au stat la baza acestei decizii. Relamantul a precizat ca nici o proba nu a fost adusa în fata judecatorilor, care nu au facut altceva decat sa preia cele declarate de Parchet și ca singurul document care a fost depus la dosar era ordinul Parchetului din data de 7 martie 2003; ori, acest document era redactat intr-o forma scurta și concisa și nu continea indicii sau informatii care sa permita judecatorilor sa verifice daca el a comis sau nu fapte de natura sa puna în pericol siguranta statului.

15. Conform autoritatilor, la data de 26 iunie 2003, o noua cerere vizand prelungirea masurii de plasare a reclamantului a fost acceptata printr-o decizie din 2 iulie 2003 a Curtii de Apel Bucuresti, hotarand prelungirea acestei masuri pana la data de 8 septembrie 2003. Copii ale hotararilor nu au fost depuse la dosar.

16. Printr-o hotarare datata 1 octombrie 2003, Curtea Suprema de Justitie a respins recursul reclamantului, considerandu-l ca inadmisibil. Curtea Suprema mentiona ca hotararea Curtii de Apel Bucuresti era definitiva și nu era susceptibila de nici o cale de recurs.

3. Demersuri în vederea obtinerii unui document de calatorie

17. Reiese din continutul dosarului ca documentul de calatorie a reclamantului si-a pierdut valabilitatea la o data neprecizata. La data de 9 aprilie 2003, el a primit din partea Ambasadei Irakului la Bucuresti un document de calatorie temporar, valabil pana la data de 9 mai 2003. Acest document nu a mai fost prelungit de catre Ambasada irakiana.

18. Autoritatile romane i-au înmanat reclamantului un nou document de calatorie valabil pana la data de 25 iulie 2003, prelungit ulterior pana la 4 septembrie 2003. Aceleasi autoritati au solicitat de la Ambasada Iordaniei și Turciei eliberarea unei vize de tranzit, însa au primit un refuz din partea acestora.

4. Procedura urmata în vederea obtinerii statutului de refugiat și îndepartarea reclamantului de pe teritoriu.

19. Printr-o sentinta din 21 aprilie 2003, Judecatoria Bucuresti respingea plangerea formulata de catre reclamant impotriva unei decizii a Oficiului National pentru Refugiati prin care i se refuzase statutul de persoana refugiata pe teritoriul roman. Instanta considera ca simplul refuz al reclamantului de a se alatura armatei irakiene deoarece el era o persoana pacifista și faptul ca nu era de acord cu politica militara irakiana nu constituia un motiv suficient pentru obtinerea statutului de refugiat. Aceasta decizie a devenit definitiva în faza de recurs, printr-o hotarare din 10 octombrie 2003 a Tribunalului Bucuresti.

20. Reclamantul a parasit teritoriul roman la data de 26 septembrie 2003. Conform informatiilor furnizate de avocatul sau, el se afla în prezent în Irak, „într-o situatie dramatica”. Nici o alta precizare nu a fost furnizata pentru a sprijini aceasta afirmatie.

II. Dreptul și practica interna pertinenta

A. OUG nr. 194/12 dec. 2002 privind regimul strainilor în Romania (publicata in Monitorul Oficial din 27 dec. 2002

21. Dispozitiile relevante sunt urmatoarele:

Art. 81 „Autoritatea pentru Straini, sau formatiunile sale teritoriale, il informeaza pe strain de obligatia de parasire a teritoriului Romaniei.

Dispozitia de parasire a teritoriului este redactata în 2 exemplare, în limba romana și într-o limba de circulatie internationala.

În cazul în care strainul este prezent, acestuia ii va fi comunicat un exemplar, sub semnatura (...)

În absenta, comunicarea este facuta:

a) prin posta, prin scrisoare cu confirmare de primire, în cazul în care i se cunoaste adresa;

b) prin afisare la sediul Autoritatii pentru straini, in cazul în care adresa acestuia este necunoscuta.”

Art. 83 „Declararea unui strain ca fiind indezirabil este o masura administrativa care se dispune impotriva unei persoane care a desfasurat sau care desfasoara activitati de natura sa puna în pericol securitatea nationala sau ordinea publica, sau în cazul în care exista informatii suficiente care atesta ca are intentia sa desfasoare acest tip de activitati.

Masura prevazuta la paragraful anterior se dispune la propunerea Autoritatii pentru Straini sau a altor institutii cu atributii în domeniul ordinii publice și a securitatii nationale și care dispun de informatii temeinice de natura celor mentionate mai sus, furnizate de catre un procuror specializat, membru al parchetului de pe langa Curtea de Apel Bucuresti.

Dupa ce a primit propunerea, procurorul  isi motiveaza decizia în termen de 5 zile si, daca se da curs propunerii, se va transmite decizia prin care strainul este numit indezirabil catre Autoritatea pentru Straini in vederea punerii în executare. Daca decizia este bazata pe motive ce fac referire la securitatea nationala, motivele respective nu se mentioneaza.

Dreptul de sedere a strainului înceteaza de la data emiterii ordinului.

Strainul poate fi declarat indezirabil pentru o perioada de la 5 la 15 ani (...)”

Art. 84 „Decizia prin care un strain este declarat indezirabil este comunicata persoanei în cauza de catre Autoritatea pentru Straini, conform prevederilor art. 81.

Comunicarea datelor și informatiilor care au justificat declararea unui strain ca persoana indezirabila pentru motive legate de siguranta nationala nu este autorizata decat în conditiile și persoanelor expres mentionate de legislatia referitoare la regimul activitatilor privind securitatea nationala și protectia informatiilor secrete. Aceste informatii nu pot fi comunicate, sub nici o forma, directa sau indirecta, strainului declarat indezirabil.”

Art. 85 „Decizia prin care un strain este declarat indezirabil poate fi contestata de persoana în cauza  în fata Curtii de Apel Bucuresti într-un termen de 5 zile de la data comunicarii. Hotararea Curtii este definitiva.

Contestatia nu suspenda punerea în executare a deciziei (...)”

Art.93 Plasarea într-un centru special

„1. Plasarea într-un centru special vizeaza restrangerea libertatii de miscare a strainului care nu a fost trimis în tara sa de origine într-un termen prevazut de prezenta ordonanta, sau care a fost declarat indezirabil sau a facut obiectul unei masuri de expulzare (...)”

„4. Plasarea strainilor declarati indezirabili intr-un centru special este o masura luata în baza unei dispozitii, de catre acelasi procuror care a declarat drept indezirabila persoana vizata, conform prevederilor art. 83, al. 3 (...)”

„6. Strainii catre trebuie trimisi în tara lor de origine nu pot fi tinuti într-un centru special mai mult de 6 luni (...)”

„8. Straînii care sunt plasati într-un centru special pot contesta dispozitia procurorului în fata Curtii de Apel Bucuresti într-un termen de 5 zile; asupra acestei contestatii Curtea de Apel se pronunta într-un termen de 3 zile calculat de la data primirii sale. Contestarea acestei masuri nu are efect suspensiv (...)”

Art. 95 „3. Strainii plasati într-un centru special au dreptul sa fie informati, în cel mai scurt timp posibil, într-o limba pe care o înteleg, asupra prîncipalelor motive care justifica plasarea lor în centru, dar și drepturile și obligatiile de care beneficiaza pe perioada sederii lor în Centru. Motivele plasarii, cat și drepturile și obligatiile vor fi comunicate în scris de catre responsabilii centrului.”

B. Decizia nr. 324 din 16 septembrie 2003 a Curtii Constitutionale

22. Într-un caz similar cu al reclamantului, Curtea Constitutionala s-a pronuntat asupra compatibilitatii art.  84 § 2 al OUG. nr. 194/2002 cu principiile constitutionale ale ne-discriminarii, cu dreptul de acces la justitie și dreptul la un proces echitabil. Exceptia de neconstitutionalitate a fost ridicata de catre un strain în cadrul contestarii deciziei parchetului prin care fusese declarat indezirabil pe motiv ca „exista informatii suficiente și fondate conform carora acesta desfasura o activitate de natura sa puna în pericol securitatea nationala”.

23. Curtea Constitutionala a estimat ca articolul mentionat este conform prevederilor Constitutiei și Conventiei, pentru urmatoarele motive:

„ Situatia strainilor declarati indezirabili pentru motive de securitate nationala și protectie a informatiilor secrete se distinge de cea a altor straini, cee ce permite legiuitorului sa stabileasca drepturi diferite pentru aceste doua categorii de straini, fara ca aceasta diferentiere sa restranga principiul egalitatii. Diferenta reala care rezulta din aceste doua situatii justifica existenta regulilor diferite.

Curtea constata deasemenea ca interdictia de a comunica strainilor declarati indezirabili datele și informatiile care justifica aceasta masura este conforma dispozitiilor art. 31 § 3 a Constitutiei, care prevede ca „dreptul la informare nu trebuie sa aduca prejudiciu securitatii nationale”.

Dispozitiile art. 84 § 2 din OUG nu restrang principiul liberului acces la justitie, garantat de art. 21 din Constitutie deoarece, in baza art. 85 § 1 (din Ordonanta mentionata), persoana interesata poate sa conteste în fata justitiei decizia procurorului (...)

Curtea nu mai poate sa retina critica privind independenta judecatorilor (de la Curtea de Apel) deoarece acestia trebuie sa respecte legea care da prioritate intereselor securitatii nationale a Romaniei. Curtea de Apel trebuie sa se pronunte asupra contestatiei in conformitate cu dispozitiile OUG nr. 194/2002, verificand, în conditiile și limitele impuse de aceasta decizie, legalitatea și importanta deciziei Parchetului.

În ceea ce priveste dispozitiile art. 6 § 1 din Conventie (...) Curtea noteaza ca textul criticat nu impiedica persoanele interesate sa depuna o plangere impotriva autoritatilor pentru a se apara și pentru a-si valorifica toate garantiile procesului achitabil. În plus, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a consemnat în hotararea sa din 5 octombrie 2000, Maaouia v. Franta, ca hotararile privind intrarea, sederea și îndepartarea strainilor nu duc implicit la constatarea drepturilor sau obligatiilor cu caracter civil a reclamantului și nu mai au legatura cu temeinicia unei acuzatii in materie penala îndreptata impotriva lui, conform prevederilor art. 6 § 1 din Conventie.”

C. OG. nr. 102/2000 din 31 august 2000, privind statutul și regimul refugiatilor (publicata in M.O/ nr. 436/31 aug. 2000)

24. Dipozitiile pertinente sunt enumerate în continuare:

Art. 13 „ Pana la pronuntarea unei hotarari definitive, strainul care solicita statut de refugiat are urmatoarele drepturi și obligatii:

 a) Dreptul de sedere în Romania pana la expirarea unui termen de 15 zile dupa pronuntarea unei hotarati definitive privind cererea statutului de refugiat, cu exceptia cererilor respinse ca evident nefondate în cadrul procedurilor (...)”

ÎN DREPT

I. Privind violarea art. 5 § 1 a Conventiei

25. Reclamantul se plange de faptul ca a fost plasat în vederea îndepartarii de pe teritoriu, într-un centru de tranzit al aeroportului unde a fost privat de libertate. El invoca art. 5 § 1 al Conventiei:

„1. Orice persoana are dreptul la libertate și securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, decat în cazurile urmatoare și conform cailor legale: (...)

f) este vorba despre arestarea sau de detentia unei persoane (...) impotriva careia este în curs o procedura de expulzare sau extradare.”

26. Guvernul indica faptul ca reclamantul nu a epuizat caile de recurs interne, motivand posibilitatea care i-a fost oferita de catre dreptul intern de a contesta masura indepartarii de pe teritoriu din 10 martie 2003. In acest sens, Guvernul a depus la dosar copii a 5 decizii care sustin cele declarate. De altfel, nu contesta faptul ca plasarea reclamantului în centrul de tranzit ar fi reprezentat o privare de libertate, însa afirma ca aceasta privare se încadreaza în situatiile prevazute limitativ la art. 5 a Conventiei. Conform Guvernului, privarea de libertate a fost prevazuta de lege și anume OUG nr. 194/2002, și nu era o masura arbitrara luata de autoritatile statului cu scopul de a lupta impotriva migratiei ilegale. În final, el adauga ca prelungirea masurii plasarii în centrul de tranzit a fost justificata de absenta unui document de calatorie și de o viza pentru a proceda la expulzarea reclamantului.

27. Reclamantul afirma ca a contestat, fara succes, decizia din 7 martie 2003, prevazand plasarea sa în centrul special. Autoritatile au refuzat sa ii aduca la cunostinta informatiile care au stat la baza deciziei parchetului, fiind vorba de informatii cu caracter de secret de stat. El afirma ca, calea de recurs invocata de Guvernul nu este eficienta. El adauga ca durata sederii în centrul de tranzit a fost excesiva și ca motivele plasarii sale, niciodata comunicate, nu justifica o astfel de restrictie a libertatii.

28. Curtea mentioneaza ca art. 5 § 1 enumera exhaustiv circumstantele în care indivizii pot fi privati în mod legal de libertate; circumstantele cer o interpretare limitativa, deoarece este vorba de exceptii la o garantie fundamentala a libertatii individuale (Quinn c. France, hotararea din 22 martie 1995, seria A nr. 311, p. 17, § 42).

29. În acest caz, nimic nu contesta ca timp de 6 luni, reclamantul a fost retinut în asteptarea expulzarii, conform prevederilor art. 5 § 1 f) a Conventiei. Aceasta dispozitie cere doar ca „o procedura de expulzare sa fie în curs”; în consecinta nu se poate cerceta daca decizia expulzarii initiale se justifica sau nu în lumina legislatiei interne sau a Conventiei. În aceasta privinta, art. 5 § 1 f) nu prevede aceeasi protectie oferita de art. 5 § 1 c) (Chahal v. Anglia, hotarare din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotarari și decizii 1996 -V, p. 1862-1863, § 112 ; Mohd v. Grecia, nr. 11919/03, § 19, 27 aprilie 2006; Kaya, mentionat, § 17).

30. Termenele „uniform” și „conform cailor legale” care figureaza în art. 5 § 1 fac trimitere pentru fond la legislatia nationala și consacra obligatia de a respecta normele de fond ca și ale procedurii. Conventia cere sa existe o adaptare a fiecarei privari de libertate în scopul prevederilor art. 5 : protectia individului impotriva arbitrariului (vezi, printre altii, Dougoz, Grecia, nr. 40907/98, § 54, CEDO 2001-II; Mohd, mentionat, § 20).

31. În speta, art 93 al OUG nr. 194/2002 dispunea ca, pana la punerea în executare a masurii de îndepartare strainii declarati indezirabili sa fie cazati în centre special amenajate în vederea expulzarii lor pentru o perioada care nu poate depasi 6 luni. Curtea poate accepta ca masura litigioasa existenta unei baze legale. Ramane de vazut daca dreptul intern raspunde cerintelor de accesibilitate și previzibilitate cu scopul de a proteja persoana în cauza de o privare de libertate arbitrara.

32. Referitor la accesibilitate, legea mentionata a fost publicata în Monitorul Oficial. Din acel moment, textul raspundea criteriului accesibilitatii.

33. În ceea ce priveste previzibilitatea, Curtea aminteste ca, în contextul particular al masurilor ce au legatura cu securitatea nationala, cerinta previzibilitatii nu este aceeasi în toate domeniile ( Leander v. Suedia, 26 martie 1987, § 51, seria A nr. 116 și Al-Nashif v. Bulgaria, nr. 50963/99, § 121, 20 iunie 2002 ). Totusi, orice persoana care face obiectul unei masuri luate pe motive de securitate nationala nu trebuie sa fie privat de garantii contra arbitrariului. Astfel, dreptul intern trebuie sa ofere o protectie efectiva impotriva vatamarii arbitrare ale drepturilor garantate de Conventie din partea autoritatii publice. Existenta garantiilor adecvate și suficiente impotriva abuzurilor, in special a procedurilor de control eficiente exercitate de puterea judiciara, este cu atat mai necesara cu cat sub emblema apararii democratiei, aceste masuri risca sa o distruga ( vezi, mutatis mutandis, Rotaru v. Romania [GC], nr. 28341/95, §§ 55 și 59, CEDO 2000-V).

34. În speta, privarea de libertate a reclamantului a fost prelungita pe motivul declararii acestuia ca indezirabil și ca prezinta, conform celor declarate de autoritati, un pericol pentru securitatea nationala ( paragrafele 15 și 16 de mai sus). Or, dupa cum reiese din dosar, nici o urmarire nu a fost începuta în ceea ce il priveste pe reclamant, pentru faptul ca ar fi participat la comiterea oricarei infractiuni în Romania sau într-o alta tara. Este îndeajuns sa se constate ca, exceptand motivul general de mai sus mentionat, autoritatile, facand referire doar la OUG nr. 194/2002, nu au furnizat reclamantului nici o alta precizare în privinta faptelor ce i se reprosau și care erau la originea privarii sale de libertate.

35. În ce priveste comunicarea de catre autoritati a motivelor care au stat la baza plasarii strainilor în centrele de tranzit, art. 84 § 2 al OUG nr. 194/2002 interzice o astfel de comunicare, însa art. 95 al aceleasi ordonante face referire la drepturile persoanelor detinute în astfel de locuri, mentionand obligatia ce revine autoritatilor de a-i informa pe strainii cazati în aceste centre și motivele plasarii lor ( cf. § 21 ).

36. În speta, desi a fost facuta o comunicare reclamantului în ziua cand a fost dus în Centru, aceasta facea referire la decizia initiala din 7 martie 2003, numindu-l pe reclamant persoana indezirabila pe teritoriul romanesc, fara a se face vreo referire la faptele care i se imputa ( cf. § 8). Or, reclamatul contestase, fara succes, decizia din 7 martie 2003, intemeindu-si contestatia pe aceleasi motive ( cf. §§ 12-14).

37. Curtea este de parare ca o a doua contestatie care sa fi avut ca obiect aceleasi motive formale ca cele invocate in decizia initiala din 7 martie 2003 respinsa de instantele interne pe motiv de caracter secret al informatiilor era sortita esecului și nu constituia o cale efectiva susceptibila de a remedia situatia expusa. Referitor la aceasta, deciziile interne prezentate de Guvern nu sunt de natura sa confirme existenta unei jurisprudente bine stabilite privind eficienta unor astfel de cai de recurs.

38.  Reclamantul nu s-a bucurat, nici în fata autoritatilor administrative nici în fata înstantelor nationale de gradul minim de protectie impotriva riscului arbitrariului autoritatilor. Curtea estimeaza ca din moment ce au existat prelungiri succesive, privarea sa de libertate nu mai avea o baza legala suficienta în dreptul roman deoarece prelungirea nu era prevazuta de „o lege” care sa raspunda exigentelor Conventiei. La aceasta se adauga și perioada de peste 6 luni, timp în care reclamantul a fost retinut în centrul de tranzit, contrar  legislatiei interne în vigoare în momentul desfasurarii evenimentelor ( paragraf 6, art. 93 a OUG nr. 194/2002 ).

39. În privinta dificultatilor invocate de Guvernul roman privind procurarea unui nou document de calatorie pe numele reclamantului, Curtea noteaza ca aceasta situatie, în circumstantele spetei, nu pot fi imputate reclamantului și nu pot justifica, cu referire la concluzia mentionata în paragraful 38 de mai sus, plasarea sa timp de sase luni în centrul de tranzit.

40. Privarea de libertate neintrerupta a reclamatului timp de mai mult de 6 luni nu raspunde exigentelor art. 5 § 1. Prin urmare, se constata ca exista o violare a acestei dispozitii.

II. Referitor la violarea art. 1 din Protocolul nr. 7

41. Reclamantul se plange de fatul ca motivele pentru care el ar reprezenta un pericol pentru securitatea nationala nu au fost comunicate de catre Parchet nici avocatului sau și nici instantelor sesizate prin contestatia depusa impotriva deciziei prin care era informat sa paraseasca teritoriul roman. Art. 1 din Protocolul nr. 7 a Conventiei stipuleaza:

1. Un strain care isi are resedinta in mod legal pe teritoriul unui Stat nu poate fi expulzat decat în temeiul executarii unei hotarari luate conform legii și el trebuie sa poata :
a) sa prezinte motivele care pledeaza împotriva expulzarii sale;
b) sa ceara examinarea cazului sau, si
c) sa ceara sa fie reprezentat in acest scop în fata autoritaţii competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de catre aceasta autoritate.

2. Un strain poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturile enumerate la paragraful 1 a), b) și c) al acestui articol, atunci cand expulzarea este necesara în interesul ordinii publice sau se întemeiaza pe motive de securitate nationala.”

A. Asupra admisibilitatii

42. Guvernul contesta în speta, aplicabilitatea art. 1 a Protocolului nr. 7 și indica fatul ca reclamantul nu detinea un document de calatorie valabil pe teritoriul roman.

43. Reclamantul se opune tezei Guvernului și invoca procedura în curs de obtinere a statutului de refugiat în Romania care ii oferea, în baza art. 13 din OG 102/2002, un drept de sedere pe teritoriul roman de 15 zile dupa pronuntarea unei hotarari definitive în cazul cererii statutului de refugiat.

44. Curtea reaminteste ca, în situatia expulzarii, în afara protectiei care este oferita în baza prevederilor art. 3, 8 și 13 ale Conventiei, strainii beneficiaza de garantii specifice prevazute de art. 1 din Protocol nr. 7 ( vezi, mutatis mutandis, Al- Nashif v. Bulgaria, nr. 50963/99, § 132, 20 iunie 2002).

45. De altfel, garantiile mentionate mai sus nu se aplica decat strainului care are sedere legala pe teritoriul unui stat ce a ratificat acest Protocol ( cf. Sejdovic și  Sulejmanovic v. Italia (dec.), nr. 57575/00, 14 martie 2002).

46. În speta, reclamantul a facut obiectul mai multor proceduri interne și în virtutea uneia dintre aceste proceduri el obtine un drept de sedere pe teritoriul roman ( cf. § 24 de mai sus). În aceste circumstante, Curtea considera ca reclamantul avea sedere legala pe teritoriul roman. Din aceste considerente, se respinge teza Guvernului.

47. Curtea constata ca plangerea reclamantului este temeinica în sensul art. 35 § 3 a Conventiei. Curtea mentioneaza de altfel ca nu exista nici un alt motiv de neadmisibilitate.  Cererea este deci considerata admisibila.

B. Asupra fondului

48. Guvernul afirma ca expulzarea solicitantului a intervenit doar dupa respingerea contestatiei reclamantului, contestatie îndreptata impotriva deciziei din 7 martie 2003. El adauga ca în fata Curtii de Apel Bucuresti, în momentul pronuntarii asupra contestatiei sale, reclamantul a beneficiat de garantii de ordin procedural și a fost și reprezentat de catre un avocat.

49. Reclamantul contesta teza Guvernului și invoca necomunicarea motivelor care au stat la baza deciziei din 7 martie 2003 și nerespectarea garantiilor procedurale.

50. În speta, Curtea noteaza ca reclamantul avea sedere legala pe teritoriul roman în momentul expulzarii. În consecinta, desi el fusese expulzat pe motive de securitate nationala, caz permis de art.1 paragraf 2, el era în drept de a se prevala de garantiile enuntate la paragraful 1 ( vezi raportul explicativ ce însoteste Protocolul 7 ).

51. Curtea subliniaza faptul ca prima garantie acordata persoanelor direct vizate de acest articol prevede ca ele nu pot fi expulzate decat „prin executarea unei decizii luate în conformitate cu prevederile legii”.

52. Cuvantul „lege” face referire și trimitere la legea nationala, la cea relevanta, la exemplul totalitatii dispozitiilor Conventiei, nu doar existenta unei baze de drept intern; însa este vorba și de calitatea legii. Se cere accesibilitatea și previzibilitatea acesteia dar și o anumita protectie impotriva vatamarilor arbitrare ale puterii publice la adresa drepturilor garantate de Conventie.

53. Curtea noteaza ca în cazurile Kaya v. Romania (nr.  33970/05, § 59, 12 octombrie 2006) și Lupsa v. Romania (nr. 10337/04, § 59, 8 iunie 2006) s-a decis existenta unei violara a art. 1 din Protocolul nr. 7 a Conventiei, deoarece autoritatile nu au furnizat reclamantilor nici un indiciu care sa faca referire la faptele care li se imputau si, pe de alta parte, ca parchetul nu le-a comunicat în timp util hotararile ce au fost luate în privinta lor. În speta, printr-o hotarare a parchetului, reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul romanesc, primind interdictie pe teritoriu și expulzat pe motiv ca Serviciul roman de informatii avea „informatii suficiente și serioase conform carora el ar fi desfasurat activitati de natura sa puna în pericol securitatea nationala”. Spre deosebire de cele doua cazuri mentionate mai sus, reclamantul a primit o copie dupa decizia parchetului în ziua în care a fost plasat în centrul de tranzit. Totusi, și spre deosebire de cazurile amintite, Curtea noteaza ca, comunicarea facuta reclamantului nu contine nici o referire la faptele care i se imputa, avand un caracter pur formal (cf. § 8 de mai sus).

54. În absenta oricarui indiciu referitor la cele imputate solicitantului, Curtea noteaza ca situatia în cauza este similara cu cea a reclamantilor din cazurile Lupsa și Kaya mentionate mai sus. În aceste doua cazuri Curtea a concluzionat ca baza legala pentru expulzarea reclamantilor nu a oferit garantiile minime impotriva arbitrariului autoritatilor. ( cf. Lupsa, § 56, Kaya, § 56 )

55. În speta, Curtea reitereaza constatarea în materie de previzibilitate din legislatia interna (cf. § 38 de mai sus) și concluzioneaza ca solicitantul nu a avut posibilitatea sa isi exercite drepturile prevazute la paragraful 1 din art. 1, Protocolul nr. 7 din Conventie.

56. Exista deci o violare a art. 1 din Protocolul nr. 7.

III. Violarea prevederilor art. 5 §§ 2 și 4 din Conventie

57. Invocand art. 5 § 2 a Conventiei solicitantul reclama faptul ca nu a fost informat într-un timp foarte scurt despre motivele plasarii sale în centrul special. Invocand art. 5 § 4 a Conventiei, el reclama imposibilitatea de a formula un recurs impotriva masurii de plasare în centrul special, motivand lipsa de comunicare a motivelor care au stat la baza plasarii.

58. Tinand cont de concluziile din paragrafele 35-39 de mai sus, Curtea estimeaza ca nu este cazul a se pronunta asupra admisibilitatii și legitimitatii cererii ( vezi, mutatis mutandis și Laino v. Italie [GC], nr. 33158/96, § 25, CEDH 1999-I, Zanghì v. Italie, 19 februarie 1991, § 23, seria A nr. 194-C, Biserica catolica din Canée v. Grecia, 16 decembrie 1997, § 50, Recueil 1997-VIII și Denes și altii v. Romania, nr. 25862/03, § 59, 3 martie 2009).

IV. Asupra altor violari

59. În ceea ce priveste alte cereri ridicate de reclamant în plangerea sa, tinandu-se cont de totalitatea elementelor detinute, sau în masura în care este competenta pentru a cunoaste afirmatiile formulate, Curtea nu a constatat nici o violare aparenta a drepturilor și libertatilor garantate de dispozitiile articolelor Conventiei si, prin urmare, trebuiesc respinse ca evident nefondate în aplicarea art. 35 a Conventiei.

V. Privind aplicabilitatea art. 41 din Conventie

60. Conform prevederilor art. 41 din Conventie,

„ daca Curtea declara ca exista o violare a Conventiei sau a Protocoalelor sale aditionale, și daca dreptul intern a Inaltei Parti contractante nu permite stergerea decat a consecintelor acestei violari, Curtea acorda partii lezate, în cazul în care aceasta exista, o satisfactie echitabila.”

A. Daune

61. Reclamantul cere suma de 25.000 euro ( EUR) cu titlu de despagubiri morale pentru cele suferite pe parcursul sederii sale în centrul special și îndepartarea de pe teritoriu. Se mentioneaza de asemenea și situatia dificila în care el se gaseste dupa îndepartarea sa de pe teritoriu, fiind obligat sa isi vanda bunurile care le detinea în Romania, sa asiste la falimentul firmei sale, sa isi stabileasca resedinta într-o alta tara și sa munceasca ca simplu salariat pentru a-si întretine familia.

62. Autoritatile se opun cererii formulate de reclamant și afirma ca prejudiciul invocat nu se justifica. Guvermul estimeaza ca parte din acest prejudiciu este de ordin material și nu are nici o legatura de cauzalitate cu violarile invocate.  În subsidiar, Guvernul considera ca cererea reclamantului este excesiva și ca o eventuala hotarare de condamnare ar putea constitui o reparatie suficienta pentru prejudiciul moral mentionat.

63. Curtea constata ca nu exista legatura de cauzalitate între violarile stabilite și dauna materiala mentionata. Totusi, Curtea indica faptul ca reclamantul a fost victima unei nedreptati de netagaduit ca urmare  a violarilor constatate. Avand în vedere toate elementele depuse la dosar și în virtutea principiului echitatii, dupa cum este mentionat și la art. 41 din Conventie, Curtea decide sa ii aloce reclamantului suma de 8.000 EUR.

B. Taxe și cheltuieli

64. Reclamantul nu solicita nici o suma cu titlu de taxe și cheltuieli.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate

1. Declara cererea admisibila în ceea ce priveste capetele de cerere prezentate în lumina art. 5 § 1 a Conventiei și art. 1 a Protocolului nr. 7 a Conventiei, și neadmisibila pentru restul.

2. Declara existenta unei încalcari a art. 5 § 1 a Conventiei;

3. Declara existenta unei încalcari a art. 1, Protocolul nr. 7 a Conventiei

4. Declara ca nu este necesar sa examineze capetele de cerere în lumina art. 5 §§ 2 și 4 a Conventiei

5. Apreciaza

a) ca statul în cauza trebuie sa plateasca  reclamantului suma de 8.000 EUR drept daune morale, în termen de 3 luni începand din ziua în care hotararea va deveni definitiva cf. prevederilor art. 44 § 2 din Conventie.

b) suma mentionata va fi convertita în moneda nationala a statului în cauza, la rata de schimb ce se aplica la data hotararii, la care se va adauga suma considerata ca dobanda, în cazul nerespectarii termenului.

c) de la data expirarii termenului mentionat și pana la primirea efectiva, suma va fi majorata cu dobanda simpla la un nivel egal cu cea practicata de Banca centrala europeana în aceasta perioada, marita cu 3 %.

6. Respinge cererea de satisfactie echitabila pentru restul

Santiago Quesada Josep Casadevall
 Grefier sef